Oraşul jumătăţilor de înger

Florin Toma s-a născut la 22 martie 1953. Este absolvent al Facultăţii de Litere - Universitatea din Bucureşti, 1979. Primele lecturi de proză: la cenaclul Junimea, condus de Ov.S. Crohmălniceanu. Membru al Uniunii Scriitorilor, din 1990. Debut: proză în România literară (prezentat de Radu Cosaşu), 1978. A publicat: "Petru Comarnescu - KALOKAGATHON" (îngrijire ediţie, cu acad. prof dr. Dan Grigorescu), 1985; "Peisaj cu fluturi noaptea", nuvele, 1986; "O mie nouă sute nouăzeci şi doi / sisteme de supravieţuire", interviuri (în colaborare cu Lucian Vasilescu), 1992; "Incontinentul româno-american", interviuri cu Diaspora din SUA şi Canada (ilustraţii: Constantin Marinescu-MARC), Montréal, 1998; "Moştenirea Familiei Bildungsroman", roman, 2005. Între 1993 şi 2004, semnatar al rubricii "Din fuga trenului", în Lumea liberă din New-York. Din 2004, editorialist la Meridianul Românesc, din Los Angeles. Din 2007 până în 2010, cronică plastică în Ziarul de Duminică, cu pseudonimul Sebastian Amza. Din 2009, cronica plastică de la Viaţa Românească. Colaborări la Radio România Cultural, la Arte frumoase, de Aurelia Mocanu.

Un oraş în care frica este pururi trează, iar locuitorii lui trăiesc după indicaţii şi norme precise, încontinuu amintite, spre a se evita greşeala. O aşezare cu automatisme dramatice, sufocante, construită pentru a opresa şi a zdrobi fiinţa. Este povestea unei societăţi terifiante, anchilozată într-o stratificare socială inflexibilă ce transformă defectele în reguli de funcţionare. Un narator neobosit basculează mecanica tragică implacabilă şi o contrapune rememorării unor sărbători fabuloase din sânul familiei sale, când ficţiunea baleiază neaşteptat, între comic şi sarcastic sau între parodie şi fabulă. Altminteri, însă triada mamă-soţie-fiică reprezintă singurul motiv pentru care naratorul trăieşte. În rest, visul e calea de a transcende o lume avortată.

Capitolul 4 (fragment)

Revenind pe partea noastră de mers, vis-à-vis de Liceul de Fete Surde, în faţă, la nici douăzeci de paşi de noi, Scuarul Bunei Speranţe - în mijlocul căruia se înalţă semeţ bustul celui mai mare scriitor al nostru, Anaghelides - este ticsit. De oameni şi câini.

Oamenii stau înghesuiţi care cum pot pe cele şase bănci, tot galbene ca şi cele de pe Bulevard, iar ceilalţi, care nu mai încap, trântiţi de-a dreptul pe iarbă.

Pe una din bănci evoluează şase bătrâni, comprimaţi cu măiestrie unul într-altul. Trupurile lor scofâlcite sunt atât de solidar-lipite, încât, dacă îi priveşti pieziş, cu coada ochiului sau, dimpotrivă, direct, frontal, însă cu ochii întredeschişi, creează impresia unui singur corp, voluminos, plesnind de sănătate, prea voluminos însă, cu şase capete. Un balaur totuşi obosit, tăcut, sugând serios şi plin de importanţă şase acadele deodată, cu grijă însă, fiindcă, dacă se dezlipeşte proteza, e nenorocire. Se desprinde şi e păcat de atâta muncă şi bani.

O stare de nervozitate, ca un arc electric nevăzut, se transmite întregului trup, solidar prin interese şi vârstă, pornind de la unul dintre ei, în momentul în care acesta întreabă curios cât e ora. Ochiul vigilent al gardianului de bancă urmăreşte, la rândul său, rotirea împiedicată a secundarului ceasului de la mână. Nervozitatea se transformă într-un soi de disperare, bătrânii încep să se frichinească, agită mâinile prin aer, frecându-şi-le apoi de genunchii colţuroşi, privesc întrebători unul spre altul şi toţi deodată, cu implorare, spre gardian. Acela, impasibil însă, cu ochii înroşiţi şi umflaţi de atâta privit pe cadran, îl urmăreşte din ce în ce mai atent, ridicând în acelaşi timp mâna dreaptă, cu indexul ţeapăn ameninţător în sus. Mâna se ridică din ce în ce mai încet, până când deodată se opreşte, suspendată în aer o clipă. Instantaneu, ea cade inertă, rece şi tăioasă ca o ghilotină.

- Gata! Scularea!... Alţii la rând!

- What the fuck...? - se aude un mormăit dintr-una din gurile balaurului ramolit cu şase capete.

- Ce-ai zis?... Ce-ai zis?... Care-ai zis, mă, grijania şi cristelniţa...?

Din fericire, conflictul se stinge înainte de a se declanşa. Este împăturit şi aruncat, în scârbă, la coş.

Cei şase bătrâni se ridicaseră deja tăcuţi în picioare, încă de pe când indexul gardianului începuse să ameninţe. Se pun în mişcare, târşâindu-şi pantofii scâlciaţi pe aleea de piatră cubică ce iese în Bulevard.

Nici nu se ridicaseră ei bine, că sute de ochi pândeau cu lăcomie, atenţi, prada. În acelaşi moment când gardianul şi-a spus sentinţa, un puhoi de oameni se rostogoli cu disperare asupra băncii, sub privirile binevoitoare ale gardianului. Care îşi mai revenise din criza de nervi. Se produse inevitabil o busculadă teribilă, o femeie căzu, alunecase pe o coajă de pepene. Şi ţipă iniţial. Dar picioarele celorlalţi trecură nestingherite peste ea, strivind-o. Se auzi înfundat un pârâit de oase fărâmate, apoi un bolborosit ca acela al rufelor puse la fiert în cazan. Imediat, apărură doi brancardieri de la Corpul Sanitarilor Pricepuţi, care, dirijaţi de gardian, ridicară trupul inert, fără viaţă şi îl duseră numaidecât la duba parcată pe o stradă laterală.

Cei şase prea fericiţi ce reuşiseră să ocupe câte un loc pe bancă oftau acum adânc de mulţumire şi se puseseră serios pe odihnă, neirosind niciun minut. Un adolescent spărgea seminţe, scuipând apoi cu iscusinţă cojile la câţiva metri în faţă. Lângă el, o bătrână se descălţase şi, cu tălpile pe sandalele scorojite, îşi răşchira degetele osoase cu o infinită plăcere. Tarsienele şi metatarsienele începură să trosnească sec, dar uşor, mângâietor s-ar putea spune, chiar poetic, ca smicelele uscate sub paşii greoi ai pădurarului de serviciu, pe o cărare de pădure, toamna târziu, în pragul unei ierni grele, cu temperaturi mult scăzute faţă de media anuală. Degetele mari se mişcau însă mai dificil, căci unghiile lătăreţe şi ascuţite ca tăişul unui topor atârnau destul de greu, precum carapacele mari, galbene, ale unor animale bizare. Un bărbat scoase din buzunarul hainei o carte şi, fără să fie în niciun fel stingherit de atmosfera din jur, simulă că începe să citească. Numai că, abstras total de subiectul ei pasionant, nici nu băgă de seamă că o ţinea invers.

Estimp, gardianul - intransigentul agent de ordine, cel care era pus acolo să vegheze asupra respectării întocmai şi la timp a Normelor Bunului Simţ şi Comportării, ce prevedeau o staţionare pe banca unui parc de maximum 15 minute - privea în continuare, atent, ceasul de la mână. Acelaşi lucru îl făceau şi ceilalţi gardieni, responsabili ai celorlalte cinci bănci.

Pe iarbă, alţi oameni, înghesuiţi ca bancnotele în buzunarul fără porte-feuilles, gustau şi ei binefacerile odihnei la aer curat, la iarbă verde, într-o duminică aşa de clară şi senină ca aceasta. În unele grupuri se deschideau conserve - în cele mai multe cazuri ardei umpluţi cu orez sau tocană de legume - care, apoi, erau aşezate cu grijă pe pagina întotdeauna externă a câte unui ziar, alături de câteva felii de roşii coapte, zemuind seminţe galbene, mărunte, şi de o ceapă exfoliată cu forţa. În vreme ce alţii, tolăniţi la poalele unui stejar, mai cu poftă de barbecue în ei, scoteau din buzunarul de la piept câte un ciotoiaş de turturică sau două-trei pipoţele, pe care le prăjeau răbdători la flacăra brichetei. Totul se desfăşura pe furiş, exact în intervalul în care gardienii stăteau cu ochii la ceas. Fiindcă era interzisă cu desăvârşire, conform Normelor Spaţiului Verde, prepararea grătarului, fireşte, în aer liber, la o distanţă mai mică de 4 metri de orice petic de iarbă.

Cu toate acestea, întregul peisaj oferea imaginea-arhetip a unui picnic minunat, într-un climat plin de înţelegere şi zburdălnicie, de voie bună, emoţional şi distractiv, cum şade bine tuturor oamenilor într-o aşa glorioasă după-amiază de duminică.

Printre cei aşezaţi pe unde se nimerea, se agită, voioşi şi dând din coadă, câinii, de toate taliile şi toate rasele - căci aceleaşi Norme ale Spaţiului Verde erau foarte laxe şi înţelegătoare în sensul acesta, neîncurajând în niciun chip discriminările rasiale - şi toate vârstele. Latră cu drăgălăşenie şi îşi caută veseli stăpânii, câlcând fără discernământ pe unde apucă. Când şi când, se mai opresc la poalele câte unui copac şi îşi fac de lucru, expulzând materiile netrebuincioase. Un braque, cu botul său prelung, cu nasul proeminent, chiar în vânt se poate spune, pătat savant cu alb, se luptă cu un şomoiog de hârtie, apoi scormone pământul şi râcâie, oţărându-se şi bălăngănindu-şi nervos urechile blegi; travaliul său nu rămâne fără rezultat, căci primprejur răsar ca din pământ diverse resturi: coji de ouă, bucăţi de pâine uscată, două oase şi câteva ridichi seci. Fericit, apoi, îşi săltă piciorul din spate la rădăcina unui brad şi făcu ceea ce face câinele încă de la apariţia sa pe pământ.

Spectacolul patrupedelor îmbracă, aşa cum e şi normal, şi alte aspecte. Ceva mai sensibile. Un Saint-Bernard sadic şi herculeean fugăreşte cu intenţii sigure de încrucişare o fragilă şi sperioasă Loulou de Poméranie, pe care o ajunge în sfârşit aproape de capătul scuarului. În acel moment, se aud ţipetele stăpânilor, care, deşi nu sunt apologeţii discriminărilor rasiale, păstrează totuşi, cu respect, din tată-n fiu, principiile discrete ale unei minimale eugenii canine. Dar vigurosul stăpân al munţilor înzăpeziţi nu cunoaşte asemenea prejudecăţi tipic omeneşti. După aceea, considerând, din neatenţie sau ignoranţă, că picioarele butucănoase şi curbate ale unui gardian de bancă sunt probabil o curiozitate a naturii, vreun arbore bitrunchial, depune la baza lor o ofrandă respectabilă - fără să acorde, sunt sigur, niciun interes aspectului simbolic al întregii probleme, aşa încât gardianul nu avea niciun motiv să se supere - după care, voios, priveşte în jur, spre a primi recunoştinţa stăpânului şi admiraţia publicului. Dar cizma gardianului, ca o pedeapsă a zeului nemulţumit de ofranda adusă, loveşte cu o putere proporţională cu gabaritul victimei, inutil să adaug că şi fără milă. Câinele - jenat puţin, dar, în schimb, vizibil nemulţumit şi el, sufleteşte, de ofensa impardonabilă adusă rasei lui - sare cu încredere la beregata agresorului. Nu apucă însă, pentru că degetul gardianului apasă fără să ezite pe trăgaciul revolverului din dotare. Iar gloanţele sunt primele care îşi fac cu devotament datoria.

Apar imediat aceiaşi doi brancardieri foarte prompţi şi săritori din fire, care ridică leşul. De undeva, dintr-un colţ al scuarului, se aud suspine înghiţite cu frică. Omeneşti, adică de-nţeles.

În mijlocul parcului, ridicându-se deasupra brusc, fără niciun fel de pregătire prealabilă - căci oamenii se odihnesc fraudulos şi pe treptele soclului - răsare bustul marelui scriitor, veghind fără intenţie la tot acest spectacol interesant, totuşi, în heteromorfismul său tragic şi pe alocuri lipsit de pudoare.

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească