CARTEA DE ISTORIE/ „Numai basmele se sfarsesc cu “
Autor:
Stelian Turlea
14.04.2010
Maria, regina Romaniei
Povestea vietii
mele
Editura RAO
Cele trei volume ale cartii
(320, 384 si 448 de pagini) ale cartii au vazut lumina tiparului in
intervalul 1934-1936, fiind scrise in limba
engleza, de altfel unele
fragmente fiind publicate in presa britanica si in cea americana
inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial. Dupa Revolutie, au fost
publicate in 1991 - si de atunci republicate de cateva ori, editia
de fata fiind una cartonata si cu o iconografie bogata in fiecare
volum.
Maiestatea Sa Maria, Regina a României, Principesa a
României, Principesa de Edinburg si de Saxa, Coburg si Gotha,
nascuta Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg si Gotha
(n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia - d. 18 iulie
1938, Sinaia, Regatul României), a fost mare printesa a Marii
Britanii si Irlandei, consoarta regelui Ferdinand si regina a
României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. A fost
supranumita de popor "Mama ranitilor" si "Regina-soldat", pentru
atitudinea ei brava din timpul Primului Razboi Mondial, cand,
alaturi de doamnele de la Curte, a lucrat direct pe front in
spitale de campanie sau a coordonat activitatea unei fundatii de
caritate. De asemenea, regina este cunoscuta si pentru activitatea
diplomatica asidua pe care a dus-o in favoarea României, dupa
terminarea Primului Razboi Mondial, dar si pentru faptul ca a fost
o iubitoare si o sustinatoare a artelor.
Iata cateva fragmente din
finalul memoriilor:
"Cotroceni, Duminica 18
Noembrie/ 1 Decembrie 1918.
Ne-am intors cu adevarat, ne-am intors acasa dupa un surghiun de doi ani. Sa indrasnesc oare sa rostesc marele cuvant? Ne-am intors triumfatori!...
Adjectivele suna parca a gol,cand vrei sa pui toate pe hartie. A fost o zi de entuziasm, de delir, in pofida greutatilor de transport si a distrugerii lasate de dusmani; pana si vremea ne-a fost propice, insa ploile torentiale prapadisera cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totusi aproape la ceasul prescris... Pe cap purtam o caciula de astrahan cenusiu, cu o curelusa sub barbie, care-mi dadea infatisarea unui flacau voinic si bucalat.. Acest costum era completat de o lunga manta militareasca, cenusie cu guler de blana (...)
Ne-am intors cu adevarat, ne-am intors acasa dupa un surghiun de doi ani. Sa indrasnesc oare sa rostesc marele cuvant? Ne-am intors triumfatori!...
Adjectivele suna parca a gol,cand vrei sa pui toate pe hartie. A fost o zi de entuziasm, de delir, in pofida greutatilor de transport si a distrugerii lasate de dusmani; pana si vremea ne-a fost propice, insa ploile torentiale prapadisera cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totusi aproape la ceasul prescris... Pe cap purtam o caciula de astrahan cenusiu, cu o curelusa sub barbie, care-mi dadea infatisarea unui flacau voinic si bucalat.. Acest costum era completat de o lunga manta militareasca, cenusie cu guler de blana (...)
Am fost intampinati la gara
Mogosoaia de generalul Berthelot si de cativa ofiteri francezi si
englezi, si, bineinteles, de generalii nostri in frunte cu
Prezan.
Era acolo si Radu Rosetti cu un zambet stralucit pe chipul lui prietenos. Isi poate cineva inchipui cu ce adanca sguduire ne-am salutat. Caii ne asteptau la gara. Eu trebuia sa incalec pe marele si voinicul Jumbo, o adevarata namila plin de putere, care nu se lasa turburat de nici un fel de sgomot. E o faptura inteleapta, vrednica, de incredere, tocmai ce-mi trebuia in aceasta zi de manifestatii furtunoase.
Carol intrase calare in oras, in fruntea regimentului sau, iar fiicele noastre plecasera inainte intr-o trasura trasa de patru cai. Noi am pornit cei din urma. Regele cu mine, Niky deoparte si generalul Berthelot de cealalta. Dupa noi veneau generalii si toti adjutantii nostri si astfel trecuram solemn de-a lungul preacunoscutei sosele Kisselef, pe care erau insirate numeroase trupe; intai cele franceze si britanice, apoi ale noastre, in frunte cu regimentul meu 4 Rosiori.
Era intaia oara cand salutam pe pamantul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea in jurul nostru astazi, era aproape mai mult, decat puteam suporta. Ne vedeam insfarsit prietenii! Fusesem despartiti, fara nadejde, de ei in departatul nostru coltisor de lume. In tot timpul razboiului nu fusesem niciodata in legatura cu armate aliate, afara de cele rusesti;iar acestea, la sfarsit, se prefacusera intr'un prilej de groaza in loc de a ne fi sprijin.
La mijlocul drumului ne-a intampinat un sobor de preoti in odajdii stralucitoare; venisera sa binecuvanteze intoarcerea noastra, steagurile noastre si ale aliatilor. S'au inaltat cantari solemne si ni s'a dat sa sarutam crucea.
A doua oprire s'a facut in piata Victoriei. Aici ne-a intampinat dupa datina, primarul cu paine si cu sare, guvernul nostru, numerosi fosti ministri din toate partidele, corpul diplomatic, precum si o multime de doamne entuziaste care ma acoperira cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai usor de infruntat cand esti calare. Dupa aceasta, urma intrarea in oras de-a lungul vestitei Cai Victoria, scumpa inimilor romanesti...
Peste tot steaguri falfaiau la ferestre, pe acoperisuri, la felinare, si stegulete in mana fiecarui copil.
Era o simfonie ametitoare de rosu, galben si albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor multimii drept in ferestrele caselor si puteam prinde insufletirea de pe fiecare chip, sa raspund fiecarui zambet, sa bag de seama infrigurarea fiecarui copil si sa simt o apropiata impartasire a bucuriei poporului meu (...)
Era acolo si Radu Rosetti cu un zambet stralucit pe chipul lui prietenos. Isi poate cineva inchipui cu ce adanca sguduire ne-am salutat. Caii ne asteptau la gara. Eu trebuia sa incalec pe marele si voinicul Jumbo, o adevarata namila plin de putere, care nu se lasa turburat de nici un fel de sgomot. E o faptura inteleapta, vrednica, de incredere, tocmai ce-mi trebuia in aceasta zi de manifestatii furtunoase.
Carol intrase calare in oras, in fruntea regimentului sau, iar fiicele noastre plecasera inainte intr-o trasura trasa de patru cai. Noi am pornit cei din urma. Regele cu mine, Niky deoparte si generalul Berthelot de cealalta. Dupa noi veneau generalii si toti adjutantii nostri si astfel trecuram solemn de-a lungul preacunoscutei sosele Kisselef, pe care erau insirate numeroase trupe; intai cele franceze si britanice, apoi ale noastre, in frunte cu regimentul meu 4 Rosiori.
Era intaia oara cand salutam pe pamantul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea in jurul nostru astazi, era aproape mai mult, decat puteam suporta. Ne vedeam insfarsit prietenii! Fusesem despartiti, fara nadejde, de ei in departatul nostru coltisor de lume. In tot timpul razboiului nu fusesem niciodata in legatura cu armate aliate, afara de cele rusesti;iar acestea, la sfarsit, se prefacusera intr'un prilej de groaza in loc de a ne fi sprijin.
La mijlocul drumului ne-a intampinat un sobor de preoti in odajdii stralucitoare; venisera sa binecuvanteze intoarcerea noastra, steagurile noastre si ale aliatilor. S'au inaltat cantari solemne si ni s'a dat sa sarutam crucea.
A doua oprire s'a facut in piata Victoriei. Aici ne-a intampinat dupa datina, primarul cu paine si cu sare, guvernul nostru, numerosi fosti ministri din toate partidele, corpul diplomatic, precum si o multime de doamne entuziaste care ma acoperira cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai usor de infruntat cand esti calare. Dupa aceasta, urma intrarea in oras de-a lungul vestitei Cai Victoria, scumpa inimilor romanesti...
Peste tot steaguri falfaiau la ferestre, pe acoperisuri, la felinare, si stegulete in mana fiecarui copil.
Era o simfonie ametitoare de rosu, galben si albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor multimii drept in ferestrele caselor si puteam prinde insufletirea de pe fiecare chip, sa raspund fiecarui zambet, sa bag de seama infrigurarea fiecarui copil si sa simt o apropiata impartasire a bucuriei poporului meu (...)
Bucurestii cunoscusera toate
grozaviile ocupatiei sub apasarea unor asupritori nemilosi, cari
impilasera poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stapan pe
sufletul sau, romanul nostru galben la fata, cu capul plecat
trebuise sa se supuna soartei lui. Niciun glas nu indrasnea sa se
ridice deasupra soaptei, nimeni nu mai avea dreptul sa umble slobod
dupa treburile sale, afara de cei ce intrasera la invoiala cu
dusmanul; cei credinciosi traisera clipe grele.
Iar acum, dupa acesti doi ani cumpliti, ne intorseram biruitori in ciuda nenorocirii si a umilintii, iar visul de veacuri al Romaniei era acum implinit. Nu e de mirare ca-si iesise din fire poporul de atata bucurie, nu e de mirare ca pana si pietrele de sub picioarele noastre pareau ca ne aclama si ca se imbata de gloria intoarcerii.
Uitandu-ma de sus, la toate acele fete intoarse spre mine, mi se parea ca citesc in ochii fiecaruia suferintele prin care trecusera.
Alaiul nostru isi urma drumul pana in piata unde se inalta statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicata in varful bratului stang. Aici, de cand venisem in tara la 1893, mireasa nevinovata si plina de dor de tara ei, fusesem de fata la defilarea de fiece an la 10 Mai, insa niciodata la o parada ca aceasta in care luau parte armata franceza si cea engleza. Poporul insotea cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor nostri, care venisera de peste Dunare, drum lung ca sa fie alaturi de noi in aceasta zi de pomina.
Dupa defilare urma un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe cand soseau oaspetii, am avut 10 minute de ragaz, in care sa-mi schimb uniforma in haine de sarbatoare. Slujba a fost scurta, solemna si impunatoare; biserica intunecoasa era luminata de 1000 de faclii, iar pe cand ingenunchiam ca sa inaltam multumiri catre Domnul, cantarea unui cor de multe glasuri plutea in valuri deasupra capetelor noastre. La iesirea noastra din biserica, inainta spre noi generalul Grigorescu si in numele armatei ruga pe rege sa primeasca bastonul de maresal. Aceasta idee o dadusem eu generalilor, care se invoisera cu entuziasm, insa pentru Nando fusese ceva neasteptat. A fost adanc miscat.
Dupa aceasta plecaram spre casa, la caminul nostru, la Cotroceni, unde zacuse Mircea doi ani in singuratate, asteptand intoarcerea noastra. (...) Aici las sa-mi cada pana din mana. Nu e sfarsitul povestei, caci numai basmele se sfarsesc cu «fericire, cu vesnica fericire», si aceasta nu e un basm, ci povestea vietii mele.
Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totusi e mai bine sa-mi sfarsesc aici cartea, acum cand m'am intors la mormantul lui Mircea si in vechiul meu camin. Intr'o zi voi scrie poate ce au mai urmat. Aceasta ramane de vazut. Azi simt insa ca trebue sa sfarsesc evocand cuvintele unuia ce cunoaste mult din durerile Regilor: «Aceasta truda dureroasa a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca sa se oteleasca prin ea. Am vazut toate muncile ce se fac sub soare si iata: toate sunt desertaciune si sbuciumare a gandului.»"