MELEAGURI POETICE/ “Nu pot fi explicată: Evreu. Femeie. Poet”

Autor: Lidia Vianu 10.03.2010
Ruth Fainlight este o poetă prin excelenţă verticală. Ea insăşi afirmă acest lucru. Şi tot ea afirmă că e propriul ei autor. Scrie o poveste care e chiar a ei. Poezia e viaţa ei, in ambele sensuri. Ea o povesteşte, ea o născoceşte. Din primul moment când am vorbit la telefon, m-a uimit stăruinţa ei nerăbdătoare. Ca pumnul de fier in mănuşă de catifea. Nu sunt foarte sigură, insă, dacă Poeta e catifelarea şi Autorul e pumnul de fier. Poate fi pe dos. Autorul la rampă...
I-am luat patru interivuri lui Ruth Fainlight. Studenţii Centrului pentru Traducerea şi Interpretarea Textului contemporan (CTITC), pe care il conduc, au intâlnit-o şi ei, in cadrul mai multor videoconferinţe la Consiliul Britanic din Bucureşti. S-au pus nenumărate intrebări. Şi totuşi, când am pus cap la cap tot ce aveam pentru interviul care incheie acest volum, am remarcat că nu aflăm mai nimic din răspunsurile ei in conversaţie, că, de fapt, ce e de ştiut ne parvine numai şi numai prin poeme. Intr-adevăr, in conversaţie Ruth Fainlight se dă un pas inapoi, in umbră. Când scrie un poem, in schimb, avem viaţa ei pe tipsie, cum a cerut Salomeea capul lui Ioan Botezătorul. Cei care chiar vor s-o cunoască, deci, trebuie s-o citească. Autorul la rampă!
Caracteristica dominantă a poeziei lui Ruth Fainlight este, prin urmare, intensitatea fără ocolişuri. Traducerea versurilor ei e o muncă de Sisif. Dacă sensurile echivalente din cealaltă limbă nu pot naviga printre emoţiile poetei - care sunt ca aisbergul de care s-a lovit Titanicul: când te dumireşti ce-i cu ele, e mult prea tâziu -, atunci poemul e condamnat. Tandru sau tăios? Traducerea e o sârmă intinsă. O surpriză repetată iar şi iar. Ajungi la tandreţe şi căldură exact atunci când credeai că ai nevoie de vorbe tăioase şi reci. Inţelegi poemul abia in clipa când te dai bătut... Autorul la rampă.
Poeta e Verticală cu incăpăţânare. Nu admite compromisuri cu morala, cu valorile, cu oamenii. Corectitudinea e impinsă până la limita cu absurdul, inclusiv cea faţă de cuvânt:
"Libertatea
Mea e limbajul,
Evadez in cuvinte;
Ele n-au volum,
N-au loc in spaţiu,
Nu ţin de nimic, deci nici eu
Nu pot fi explicată:
Evreu. Femeie. Poet."
Ultimul vers al poemului descrie cele trei elemente esenţiale ale vieţii poetie: rasă, sex, meşteşug. Cunoscând-o, tind să cred că enumerarea lor se face in ordinea inversă importanţei. Pe primul loc e Poet, pe ultimul e Evreu. Feminitatea e pilonul median, care dă fiinţei stabilitate de punte.
Poezia lui Ruth Fainlight e o lecţie de intensitate poetică. Poemul e departe de vâltoarea romantică: poeta caută tandreţea, nu iubirea nebună, imbătrânirea şi moartea sunt mai interesante decât corola de minuni a tinereţii, regretul neputincios e mai atrăgător decât viitorul, oricât ar fi acesta de promiţător. Poemele au eroi de o simplitate aparentă, cu care autoarea se identifică pe rând: copilul crud care descoperă că viaţa doare; o iubire uitată a adolescentei imbrăcate in caşmir albastru; domniţa care descoperă că Făt-Frumos e mincinos, afemeiat şi ratat; semne vestind fragilitatea bătrâneţii pe un chip iubit; o alunecare scurtă in lumea de dincolo, cât ţine un pui de somn intr-o după-amiază; africanul revoltat care (lume nedreaptă) invidiază pielea albă a poetei; trandafirii pe care pierderea florii ii face 'imortele'; sentimentul din copilărie, pierdut acum, că zborul e posibil; propria ta imagine răsfrântă in oglindă ca o emblemă a descompunerii; craniul care se ascunde sub părul ce incărunţeşte şi de care nu te poţi feri, oricât ai incerca să smulgi firele albe, emisarii lui; prinţul pe care prinţesa il iubeşte şi atunci când se face la loc broască râioasă, fiindcă ochii sunt sufletul, iar nu trupul, care e supus trecerilor de toate felurile; imblânzitorul pisicii sălbatice, care ar putea imblânzi orice cu tandreţea lui; "mâini care nu mai au părinţi", cu inelele dar şi cu moştenirea de carne vie a mamei, a tatălui; neputinţa când tatăl se duce, luând cu el ştiinţa de a muri; sentimentul de vinovăţie la amintirea ochilor rotunzi şi speriaţi ai mamei, pe care poeta nu i-a inţeles decât atunci când a imbătrânit ea insăşi; nevoia de a plânge la "poveştile obişnuite", fiindcă poeta vrea să creadă că lumea e alcătuită doar din suflet şi bucurie; poemul scris intr-o după-masă, in casa de la ţară, rod al singurătăţii şi instrăinării, mototolit in aşteptarea cine ştie căror versuri pe aceeaşi temă; cuplul care "respiră şi se trec unul prin celălalt"; poşeta mamei, plină cu pudră, bomboane, ruj, scrisorile tatei din timpul războiului, toate de fapt insemne ale iubirii; moartea fratelui, care inseamnă o nesfârşită absenţă; evrei "descărcaţi din vagoanele pentru vite la Auschwitz"; amintirea tăinuită a melodiei ascultate cândva in doi şi liniştea că el o iubeşte şi acum; hainele, mobila, pozele rudelor ce nu mai sunt şi iritarea că e silită să dea ochii cu moartea când e incă prea devreme; nodul făcut de el, pe care acum poeta il dezleagă şi se simte una cu el şi alunecă inapoi spre inceputul nodului/cuplului, departe de spaima despărţirii finale; sentimentul că zilele sunt scurte când nu mai eşti tânăr; "casă la ţară" intr-o Anglie străină pentru mintea hoinară a poetei; lumea intreagă din marginile poemului, străină, duşmănoasă...
Toate aceste poeme sunt istorii adevărate şi sunt de fapt una. Ele nu există decât când cineva le retrăieşte, intrucât
"Ca partitura
care trebuie cântată
şi auzită, de un singur
om măcar,
cuvântul meu,
poemul, nu există
până nu-l citeşti."
RUTH FAINLIGHT
Inceapă iar povestea
Ce-ar fi dacă prinţul, cândva broscoi râios,
s-ar preface după o vreme la loc in ce era?
Poate că aşa a fost scris să fie.
Fericiţi până la adânci bătrâneţi insemna oare
câteva zeci de ani, după care el avea
să redevină ce a fost,
fără scăpare? Zâna bună
a făcut o vrajă ce-şi pierdea puterea
pe măsură ce prinţesa şi Făt-Frumos imbătrâneau impreună.
Intr-o bună dimineaţă se scoală el şi simte
că iar are picioare de broscoi.
I se topesc buzele in
rânjetul de odinioară; ea intoarce
ochii către el, pupilele ei micşorate
răsfrâng negi apoşi, răsar iar pete
ca băşicile pe pielea lui murdară.
Nu indrăzneşte să deschidă gura, aşteaptă paralizat de spaimă.
Ea a visat peste noapte clipa când
mingea i s-a rostogolit in iaz
şi un broscoi respingător a sărit drept la ea, orăcăind,
silind-o să facă ce vrea el.
Din clipa aceea totul a fost minunat.
De parcă toate acestea s-ar fi petrecut ieri,
surâde şi-l strânge in braţe, se uită drept
in ochii lui, mereu aceiaşi. Ce va fi
să fie cu el? Inceapă iar povestea.

In romaneste de Lidia Vianu