MELEAGURI POETICE/ “Nu pot fi explicată: Evreu. Femeie. Poet”
Autor:
Lidia Vianu
10.03.2010
Ruth Fainlight este o poetă prin
excelenţă verticală. Ea insăşi afirmă acest lucru. Şi tot ea afirmă
că e propriul ei autor. Scrie o poveste care e chiar a ei. Poezia e
viaţa ei, in ambele sensuri. Ea o povesteşte, ea o născoceşte. Din
primul moment când am vorbit la telefon, m-a uimit stăruinţa ei
nerăbdătoare. Ca pumnul de fier in mănuşă de catifea. Nu sunt
foarte sigură, insă, dacă Poeta e catifelarea şi Autorul e pumnul
de fier. Poate fi pe dos. Autorul la rampă...
I-am luat patru interivuri lui
Ruth Fainlight. Studenţii Centrului pentru Traducerea şi
Interpretarea Textului contemporan (CTITC), pe care il conduc, au
intâlnit-o şi ei, in cadrul mai multor videoconferinţe la Consiliul
Britanic din Bucureşti.
S-au pus nenumărate intrebări. Şi totuşi,
când am pus cap la cap tot ce aveam pentru interviul care incheie
acest volum, am remarcat că nu aflăm mai nimic din răspunsurile ei
in conversaţie, că, de fapt, ce e de ştiut ne parvine numai şi
numai prin poeme. Intr-adevăr, in conversaţie Ruth Fainlight se dă
un pas inapoi, in umbră. Când scrie un poem, in schimb, avem viaţa
ei pe tipsie, cum a cerut Salomeea capul lui Ioan Botezătorul. Cei
care chiar vor s-o cunoască, deci, trebuie s-o citească. Autorul la
rampă!
Caracteristica dominantă a
poeziei lui Ruth Fainlight este, prin urmare, intensitatea fără
ocolişuri. Traducerea versurilor ei e o muncă de Sisif. Dacă
sensurile echivalente din cealaltă limbă nu pot naviga printre
emoţiile poetei - care sunt ca aisbergul de care s-a lovit
Titanicul: când te dumireşti ce-i cu ele, e mult prea tâziu -,
atunci poemul e condamnat. Tandru sau tăios? Traducerea e o sârmă
intinsă. O surpriză repetată iar şi iar. Ajungi la tandreţe şi
căldură exact atunci când credeai că ai nevoie de vorbe tăioase şi
reci. Inţelegi poemul abia in clipa când te dai bătut... Autorul la
rampă.
Poeta e Verticală cu
incăpăţânare. Nu admite compromisuri cu morala, cu valorile, cu
oamenii. Corectitudinea e impinsă până la limita cu absurdul,
inclusiv cea faţă de cuvânt:
"Libertatea
Mea e limbajul,
Evadez in cuvinte;
Ele n-au volum,
N-au loc in spaţiu,
Nu ţin de nimic, deci nici
eu
Nu pot fi
explicată:
Evreu. Femeie.
Poet."
Ultimul vers al poemului descrie
cele trei elemente esenţiale ale vieţii poetie: rasă, sex,
meşteşug. Cunoscând-o, tind să cred că enumerarea lor se face in
ordinea inversă importanţei. Pe primul loc e Poet, pe
ultimul e Evreu. Feminitatea e pilonul median, care dă
fiinţei stabilitate de punte.
Poezia lui Ruth Fainlight e o
lecţie de intensitate poetică. Poemul e departe de vâltoarea
romantică: poeta caută tandreţea, nu iubirea nebună, imbătrânirea
şi moartea sunt mai interesante decât corola de minuni a tinereţii,
regretul neputincios e mai atrăgător decât viitorul, oricât ar fi
acesta de promiţător. Poemele au eroi de o simplitate aparentă, cu
care autoarea se identifică pe rând: copilul crud care descoperă că
viaţa doare; o iubire uitată a adolescentei imbrăcate in caşmir
albastru; domniţa care descoperă că Făt-Frumos e mincinos, afemeiat
şi ratat; semne vestind fragilitatea bătrâneţii pe un chip iubit; o
alunecare scurtă in lumea de dincolo, cât ţine un pui de somn
intr-o după-amiază; africanul revoltat care (lume nedreaptă)
invidiază pielea albă a poetei; trandafirii pe care pierderea
florii ii face 'imortele'; sentimentul din copilărie, pierdut acum,
că zborul e posibil; propria ta imagine răsfrântă in oglindă ca o
emblemă a descompunerii; craniul care se ascunde sub părul ce
incărunţeşte şi de care nu te poţi feri, oricât ai incerca să
smulgi firele albe, emisarii lui; prinţul pe care prinţesa il
iubeşte şi atunci când se face la loc broască râioasă, fiindcă
ochii sunt sufletul, iar nu trupul, care e supus trecerilor de
toate felurile; imblânzitorul pisicii sălbatice, care ar putea
imblânzi orice cu tandreţea lui; "mâini care nu mai au părinţi", cu
inelele dar şi cu moştenirea de carne vie a mamei, a tatălui;
neputinţa când tatăl se duce, luând cu el ştiinţa de a muri;
sentimentul de vinovăţie la amintirea ochilor rotunzi şi speriaţi
ai mamei, pe care poeta nu i-a inţeles decât atunci când a
imbătrânit ea insăşi; nevoia de a plânge la "poveştile obişnuite",
fiindcă poeta vrea să creadă că lumea e alcătuită doar din suflet
şi bucurie; poemul scris intr-o după-masă, in casa de la ţară, rod
al singurătăţii şi instrăinării, mototolit in aşteptarea cine ştie
căror versuri pe aceeaşi temă; cuplul care "respiră şi se trec unul
prin celălalt"; poşeta mamei, plină cu pudră, bomboane, ruj,
scrisorile tatei din timpul războiului, toate de fapt insemne ale
iubirii; moartea fratelui, care inseamnă o nesfârşită absenţă;
evrei "descărcaţi din vagoanele pentru vite la Auschwitz";
amintirea tăinuită a melodiei ascultate cândva in doi şi liniştea
că el o iubeşte şi acum; hainele, mobila, pozele rudelor ce nu mai
sunt şi iritarea că e silită să dea ochii cu moartea când e incă
prea devreme; nodul făcut de el, pe care acum poeta il dezleagă şi
se simte una cu el şi alunecă inapoi spre inceputul
nodului/cuplului, departe de spaima despărţirii finale; sentimentul
că zilele sunt scurte când nu mai eşti tânăr; "casă la ţară" intr-o
Anglie străină pentru mintea hoinară a poetei; lumea intreagă din
marginile poemului, străină, duşmănoasă...
Toate aceste poeme sunt istorii
adevărate şi sunt de fapt una. Ele nu există decât când cineva le
retrăieşte, intrucât
"Ca partitura
care trebuie
cântată
şi auzită, de un
singur
om măcar,
cuvântul meu,
poemul, nu există
până nu-l citeşti."
RUTH FAINLIGHT
Inceapă iar
povestea
Ce-ar fi dacă prinţul, cândva
broscoi râios,
s-ar preface după o vreme la loc
in ce era?
Poate că aşa a fost scris să
fie.
Fericiţi până la adânci
bătrâneţi insemna oare
câteva zeci de ani, după care el
avea
să redevină ce a
fost,
fără scăpare? Zâna
bună
a făcut o vrajă ce-şi pierdea
puterea
pe măsură ce prinţesa şi
Făt-Frumos imbătrâneau impreună.
Intr-o bună dimineaţă se scoală
el şi simte
că iar are picioare de
broscoi.
I se topesc buzele
in
rânjetul de odinioară; ea
intoarce
ochii către el, pupilele ei
micşorate
răsfrâng negi apoşi, răsar iar
pete
ca băşicile pe pielea lui
murdară.
Nu indrăzneşte să deschidă gura,
aşteaptă paralizat de spaimă.
Ea a visat peste noapte clipa
când
mingea i s-a rostogolit in
iaz
şi un broscoi respingător a
sărit drept la ea, orăcăind,
silind-o să facă ce vrea
el.
Din clipa aceea totul a fost
minunat.
De parcă toate acestea s-ar fi
petrecut ieri,
surâde şi-l strânge in braţe, se
uită drept
in ochii lui, mereu aceiaşi. Ce
va fi
să fie cu el? Inceapă iar
povestea.
In romaneste de Lidia Vianu