CONCERT/ Se conturează a doua şansă

Inflaţia de valori interpretative şi muzicale pe piaţa occidentală conduce de peste două decenii la situaţii nu de puţine ori aberante, in care şansa reală a unui muzician de mare valoare depinde strict de conjunctura contactelor sau a apartenenţelor la diverse grupuri. Aşa se face că, in ultimii ani, am avut ocazia de a vedea şi asculta o intreagă generaţie de muzicieni români aflaţi acum in jurul vârstei de 30-40 de ani, stabiliţi peste hotare, in ţări din vestul Europei sau din America, pe care şansa unei cariere la nivelul meritat i-a ocolit - in ciuda valorii lor excepţionale incontestabile -, aşa cum ii ocoleşte pe mulţi alţi valoroşi nativi ai respectivelor ţări. Departe de a descuraja, aceştia dezvoltă totuşi cariere absolut onorabile, presărate chiar cu apariţii strălucitoare, menţinându-şi cu sacrificii enorme o formă artistică de invidiat şi mai presus de toate o mentalitate pozitivă, motivată.

Prin comparaţie cu colegii lor de generaţie rămaşi acasă şi instalaţi pe soclurile lăsate vacante de foştii maeştri (cuvânt total golit de sens astăzi in România), atunci când apar pe scenele de acasă, aceşti artişti din diaspora ne fac să credem că ei reprezintă de fapt unica şansă de a ne resincroniza, cândva, cu restul lumii muzicale.

Festivalul Chopin 200, organizat de Centrul de Excelenţă al Universităţii de Muzică din Bucureşti, manifestare de mare succes, mi-a readus in mod acut in memorie aceste gânduri, atât mie cât şi, probabil, multor altora care au umplut până la refuz Ateneul Român cu prilejul ultimei manifestări a acestui inedit festival, concertul de concerte.

In această ambianţă, in partea a doua a concertului dedicat marelui romantic emigrant care a fost Chopin şi care a inceput cu Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră interpretat de Viniciu Moroianu, am avut ocazia de a-l reasculta după aproape zece ani pe pianistul Matei Varga, stabilit in Statele Unite ale Americii, care a interpretat Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră al aceluiaşi Chopin.

Ce bucurie! Câtă naturaleţe, ce rafinament, in ciuda unui rubato mai puţin clasic in sens strict chopinian. Nu are sens să discutăm despre latura tehnică, pentru că Matei Varga este in prezent glasul unei şcoli care porneşte de la premiza că latura strict sportivă a performanţei interpretative trebuie asumată şi subordonată intotdeauna mesajului artistic, respiraţiei ideatice a frazei muzicale, semnificaţiei respectivei muzici.

Aşa se face că am avut in faţă un interpret eliberat de orice constrângere dată de numărul de note pe secundă - capcană intinsă şi de partiturile chopiniene - sau, din contră, de suspensii-suspine, care pot in mod greşit acredita ideea că muzica romantică a pierdut legătura cu ziua de azi. Pentru a nu pica in paharul cu sirop romantic, incercând o continuă adecvare la pragul de aşteptare a publicului contemporan, interpreţii recurg la chei diferite ale acestui tip de repertoriu. Dovedind calităţi de mare gastronom, Matei Varga a propus un amestec foarte subtil de ingrediente care au făcut ca muzica lui Chopin să fie - chiar dacă trecută prin filtrul personal - generatoarea unor stări omeneşti compatibile cu trăirile omului modern.

Matei Varga a fost romantic, a fost translucid, a fost ludic, dar a fost mai presus de toate concentrat asupra intregului, relevându-ne - alături de majoritatea apariţiilor celorlalţi muzicieni din diaspora - necesitatea de a-i avea tot mai mult prezenţi pe marile noastre scene şi in universităţi, pentru cursuri de măiestrie.

Aceasta este şansa pe care ne-o dăm in primul rând nouă: şansa de a veni in contact cu artişti care sunt cu adevărat de talie internaţională şi, nu in ultimul rând lor, de a se afla acolo de unde nu au plecat de fapt niciodată.