Necazurile Greciei judecate intr-un context mai larg

Grecia si-a gestionat foarte rau finantele publice in ultimul deceniu, incluzand aici si tentative de ascundere a deficitelor prin folosirea "contabilitatii creative", a unor derivative (ceea ce a amplificat o mare problema de credibilitate). Dar judecarea chestiunii grecesti in izolare este, in opinia mea, o eroare, intrucat efectele de contagiune sunt foarte puternice. In plus, criza financiara scoate in evidenta suboptimalitatea Uniunii Monetare (UM).

Grecia are un sector public hipertrofiat si foarte ineficient. Este deci spatiu de reducere a cheltuielilor. Pe de alta parte, nu vor putea fi evitate cresteri de impozite (TVA, accize la combustibil etc.). Norii unei crize fiscale ce ameninta intreaga Europa fac ca amanarea unor corectii de fond la bugetul public sa aiba un cost in crestere rapida. Grecia are nevoie de sprijin din partea celorlalte tari membre din UM, data fiind reactia pietelor in pofida masurilor anuntate de guvernul de la Atena. Acest sprijin este necesar tinand cont de prima de risc pe care pietele o ataseaza obligatiunilor grecesti (circa 350 de puncte de baza fata de bunt-urile germane), putand lua forma unor garantii si a cumpararii de obligatiuni grecesti de catre institutii financiare din UM. Totodata, in ajutorul Greciei ar fi si o prelungire de catre Banca Centrala Europeana a programului de oferire de lichiditate ieftina in schimbul unei game variate de colaterale (care sa includa si obligatiuni grecesti). Daca sprijinul acordat Greciei se face concomitent cu adoptarea de catre aceasta tara a unor masuri serioase de asanare a finantelor publice, nu putem vorbi despre un "bail-out" (salvare de la faliment), care este interzisa de prevederile constituirii UM.

Propunerea ca UE sa emita obligatiuni proprii si cu fondurile obtinute sa se intervina in caz de nevoie este interesanta, dar nu poate avea aplicabilitate imediata. Daca ideea va prinde viata ar putea functiona in UE un fond de stabilizare care sa descurajeze operatiuni impotriva stabilitatii financiare a statelor membre fie din zona euro, fie din afara (deci si Romania ar fi beneficiara). Ideea lansata de a implica FMI intr-un program de ajutorare nu este lipsita de temei, dar ar arata (asa cum s-a intamplat cu tari ce nu fac parte din zona euro) ca UE nu este capabila, singura, sa-si rezolve problemele economice. Cat priveste infiintarea unei Agentii Monetare Europene (un fel de IMF regional), ea este de luat in seama, dar nu are relevanta imediata pentru dificultatile cu care care se confrunta Atena acum.

Aminteam de efecte de contagiune. In fapt toata aria sudica, mai putin dezvoltata, a UM are dificultati considerabile. Aceasta criza financiara evidentiaza mai bine suboptimalitatea Uniunii Monetare: pietele sunt prea rigide pentru a compensa inexistenta unei politici economice care sa amortizeze efecte ale socurilor asimetrice. Iar Pactul de stabilitate si de crestere nu are cum sa fie un mecanism satisfacator, deoarece este focalizat pe chestiunea finantelor publice; aspectele de erodare a competitivitatii in tarile in care preturile devanseaza mult dinamica productivitatii nu si-au gasit raspunsuri adecvate. In plus, in UE fiind interzis controlul miscarilor de capital si diferentele de dezvoltare economica fiind majore, nu a putut fi stopata crearea de conditii de avant si prabusire (boom and bust) in unele tari. Astfel, in faze cand Banca Centrala Europeana practica dobanzi mici ca efect al unei inflatii scazute, capitaluri substantiale se indreapta catre zonele mai putin dezvoltate, unde se mizeaza pe randamente investitionale superioare. Aceasta este, in buna masura, explicatia perioadei de avant economic de tip speculativ din Spania, Portugalia etc., care a condus la cresteri de inflatie si salarii peste media din Uniune si, implicit, la pierderi de competitivitate - rezultatul fiind deficite externe tot mai mari. De asemenea, sectorul corporatist din tarile sudice, adesea, nu a tinut pasul cu cerintele impuse de concurenta din UE, din economia globala.Toate acestea fac necesara o reexaminare a modului in care Uniunea Monetara functioneaza, a instrumentelor pe care tarile le au pentru a controla dezechilibre majore - bugetare, de competitivitate; sunt necesare, intre altele, politici privind veniturile ca si masuri de politica industriala.

Cresterea puternica a marjelor la cotatiile "politelor de asigurare" (CDS) fata de obligatiuni suverane grecesti (ca si fata de obligatiuni corporatiste) exprima si actiuni speculative de amploare. Christine Lagarde, ministrul economiei si finantelor francez a deplans aceste actiuni cu ceva timp in urma. Este de notat ca si Ben Bernanke, intr-o depozitie de saptamana trecuta din Congresul american, s-a referit la utilizarea CDS in scopuri speculative, care pot destabiliza situatia financiara a unei tari. Cei care spun ca este vorba de operatiuni de asigurare (hedging) ignora cu buna stiinta ca aici nu avem de-a face cu o piata perfecta, care sa minimizeze anvergura si impactul speculatiilor, ci cu una incoltita de mari operatori (banci de investitii si fonduri de risc), cu asa-numitii "market makers". Este firesc deci ca autoritati publice, la nivel national si international, sa incerce sa intervina pentru a preveni riscuri sistemice -asa cum, in anumite situatii, s-a procedat la restrictionarea de "short-selling" de active listate la bursa. Comisia Europeana (UE) ar trebui sa se consulte cu Washington in aceasta privinta, cu celelalte tari membre ale G20 (amintesc ca in Parlamentul European am criticat speculatiile care se fac impotriva monedelor tarilor care nu fac parte din zona euro, in conditiile in care unii dintre cei ce speculeaza sunt salvati cu bani publici).

Pe un plan mai larg este vorba despre reglementarea si supravegherea sistemului financiar international. Este nevoie, in opinia mea, sa ne intoarcem la logica initiala (a lui Keynes) a aranjamentelor de la Bretton Woods; sunt necesare controale ale fluxurilor de capital pentru a asigura stabilitate economica, un comert liber si echitabil. Sunt de salutat, in acest sens, unele studii recente ale FMI. Robert Mundell, cu decenii in urma, a subliniat "imposibila trinitate": concomitenta unor fluxuri de capital libere, curs de schimb stabil (ceea ce nu inseamna fix) si politica monetara eficace (autonoma). Organizarea globala a economiei s-a indepartat de la asemenea teze/constatari fundamentale in ultimul patrar al secolului trecut aparand un camp tot mai vast pentru tranzactii de orice fel, frecvent pentru speculatii. Asa a ajuns AIG (care a fost salvata de la prabusire de statul american) din cea mai mare companie de asigurari din lume in, de facto, un veritabil fond de risc (hedge fund), care prin operatiunile sale a periclitat stabilitatea sistemului financiar international. Este timpul sa revenim la ratiune, la abordari pragmatice, la intelegerea ca sistemul de intermediere financiara trebuie sa serveasca economiei si nu invers. In acelasi timp, guvernele, mai ales in UE, trebuie sa-si respecte angajamentele fiduciare fata de parteneri; este obligatoriu sa fie evitata cat mai mult conduita de tip "calator fara bilet" (free riding). Altminteri, drumul nu poate decat sa conduca spre destramarea Uniunii.

Daniel Daianu este profesor de economie, fost europarlamentar si ministru de finante