CICA NISTE SCRIITORI.../ Iubire
Autor:
Stefanescu Alexandru
10.02.2010
Bunica din partea mamei, Aneta
Horga, locuia singura, intr-o casa construita cu mâinile ei, la
Boroaia, un sat dintre Falticeni si Târgu-Neamt, si avea si un
câine, Hurmuz, pe care noi, nepotii ei, il iubeam ca pe un frate.
Când Hurmuz a murit (de batrânete), bunica a adoptat o
catelusa-lup, Ozana, primita in dar de la un vecin. La Boroaia,
noi, copiii (adica eu si fratii mei mai mici, Sanda si Florin),
ajungeam numai in vacantele de vara, care erau insa destul de lungi
(trei luni) ca sa ne bucuram pe saturate de pomi si fluturi, de
râuri de munte si zile insorite.
In prima vacanta, Ozana mi s-a
parut un catelandru obisnuit, jucaus si neajutorat, care tragea de
câte o curelusa de la sandalele mele cu dintii si cadea de fiecare
data in fund, intr-un mod caraghios-simpatic.
Luam catelusa in
brate si o tineam la piept cu infinita duiosie, simtind cum si ea
se lipeste increzatoare de mine. In asemenea momente, tremura de
fericire, dar asta nu mi se parea ceva iesit din comun, gândindu-ma
ca orice pui de animal are nevoie de ocrotire.
In a doua vacanta, Ozana era
deja un câine-lup in toata puterea cuvântului. Puternica si
nesupusa, a venit in intâmpinarea mea la mai mult de un kilometru
de casa bunicii. Nici nu coborâsem bine din autobuzul care ma
adusese de la Suceava si am si vazut-o apropiindu-se in salturi de
mine. Ma identificase probabil de la distanta, dupa voce, pentru ca
avea auzul extrem de fin. Era, toata, o explozie de bucurie, iar
unii trecatori s-au si speriat pentru ca in dragostea ei era ceva
salbatic.
Vacanta aceea a fost a unei
prietenii stranii, de neuitat, dintre mine si un câine, a unei
solidaritati fanatice om-animal, a bucuriei fara margini de a
strabate in doi câmpiile, luncile si padurile din imprejurimi. Asa
ceva nu mai intâlnisem decât in cartile lui Jack London. Daca vreun
om facea greseala sa dea impresia ca ma loveste sau doar sa ridice
vocea intr-o discutie cu mine, Ozana se napustea asupra lui intr-o
secunda si trebuia sa-mi folosesc toata autoritatea ca sa o conving
sa-l lase in pace.
In fiecare vacanta, coborând din
autobuzul care ma aducea de la Suceava, eram intâmpinat de Ozana,
care schelalaia de fericirea revederii. Era ca si cum timp de noua
luni nu ar fi facut decât sa ma astepte. O data a venit cu lant cu
tot, pe care il rupsese prin smucituri, pentru ca bunica (dupa cum
mi-a explicat ulterior) nu reusise sa o dezlege
repede.
Au trecut anii si bunica,
imobilizata intr-un scaun cu rotile, a trebuit luata de parintii
mei la Suceava. Am gasit pe cineva in sat care iubea animalele
(contrar a ceea ce se crede, nu sunt multi tarani care le iubesc)
si i-am incredintat-o, dându-i si o suma de bani pentru
intretinerea ei. Taranul iubea animalele in felul lui, grosolan.
I-a facut Ozanei o casuta din lemn masiv si a legat-o cu un lant
scurt si gros de casuta (care era atât de grea, incât un om abia
reusea sa o urneasca din loc). Nu o dezlega niciodata (spre
deosebire de noi, care o lasam libera in fiecare
noapte).
Devenisem student si altele erau
alegerile mele in petrecerea vacantelor. Timp de doi-trei ani n-am
mai ajuns la Boroaia. La Ozana ma gândeam rar si nu-mi imaginam ca
ea ma astepta neintrerupt, zi si noapte. Incepea sa se agite - avea
sa-mi povesteasca noul ei stapân - ori de câte ori venea in sat
autobuzul de la Suceava si parea cuprinsa de o tristete fara
margini când isi dadea seama, de la distanta, ca nu sunt si eu
printre pasageri.
In sfârsit, intr-o vara, mi s-a
facut dor de ea si m-am dus s-o vad. Imediat dupa ce m-am dat jos
din autobuz am auzit-o urlând deznadajduita undeva, departe, in
curtea ei. M-am mirat ca nu a aparut alergând in salturi ca sa ma
intâmpine, dar mi-am adus aminte ca era legata si ca nu se afla
bunica prin preajma ei ca sa o dezlege. Am marit pasul tot mai
nerabdator sa o iau in brate, in timp ce inima imi batea nebuneste.
Când curtea taranului a intrat in raza mea vizuala, am asistat la
un spectacol de neuitat. Ozana darâmase gardul de scândura putreda
si, tragând casuta grea dupa ea (lantul nu se rupsese), a inceput
sa inainteze spre mine. Schelalaia ingrozitor si se sufoca
(intrucât avea lantul legat direct de gât, fara curelusa), dar
opintindu-se, cu eforturi supracâinesti, arând pur si simplu ulita
cu casuta pe care o remorca, se apropia tot mai mult. La un moment
dat, belciugul de care era prins lantul a iesit din lemnul casutei
si Ozana, ramasa numai cu lantul, s-a avântat spre mine,
jeluindu-se si tremurând, din adâncul fiintei ei. Am ingenuncheat
in praful drumului si am tinut-o la pieptul meu minute in
sir.
ALEX.
STEFANESCU. Critic si
istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de
emisiuni TV. Redactor-sef al revistei "Romania literara". Nascut la
6 noiembrie 1947. Autor a 15 carti, dintre care a avut un mare ecou
"Istoria literaturii romane contemporane. 1941-2000", aparuta in
2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro si contra, a fost
rasplatita cu Premiul Uniunii Scriitorilor si Premiul Academiei).
Emisiunea "Un metru cub de cultura" difuzata de Realitatea TV i-a
adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar alta emisiune,
"Istoria literaturii romane contemporane povestita de Alex.
Stefanescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe
2008.