CICA NISTE SCRIITORI.../ Iubire

Autor: Stefanescu Alexandru 10.02.2010
Bunica din partea mamei, Aneta Horga, locuia singura, intr-o casa construita cu mâinile ei, la Boroaia, un sat dintre Falticeni si Târgu-Neamt, si avea si un câine, Hurmuz, pe care noi, nepotii ei, il iubeam ca pe un frate. Când Hurmuz a murit (de batrânete), bunica a adoptat o catelusa-lup, Ozana, primita in dar de la un vecin. La Boroaia, noi, copiii (adica eu si fratii mei mai mici, Sanda si Florin), ajungeam numai in vacantele de vara, care erau insa destul de lungi (trei luni) ca sa ne bucuram pe saturate de pomi si fluturi, de râuri de munte si zile insorite.
In prima vacanta, Ozana mi s-a parut un catelandru obisnuit, jucaus si neajutorat, care tragea de câte o curelusa de la sandalele mele cu dintii si cadea de fiecare data in fund, intr-un mod caraghios-simpatic. Luam catelusa in brate si o tineam la piept cu infinita duiosie, simtind cum si ea se lipeste increzatoare de mine. In asemenea momente, tremura de fericire, dar asta nu mi se parea ceva iesit din comun, gândindu-ma ca orice pui de animal are nevoie de ocrotire.
In a doua vacanta, Ozana era deja un câine-lup in toata puterea cuvântului. Puternica si nesupusa, a venit in intâmpinarea mea la mai mult de un kilometru de casa bunicii. Nici nu coborâsem bine din autobuzul care ma adusese de la Suceava si am si vazut-o apropiindu-se in salturi de mine. Ma identificase probabil de la distanta, dupa voce, pentru ca avea auzul extrem de fin. Era, toata, o explozie de bucurie, iar unii trecatori s-au si speriat pentru ca in dragostea ei era ceva salbatic.
Vacanta aceea a fost a unei prietenii stranii, de neuitat, dintre mine si un câine, a unei solidaritati fanatice om-animal, a bucuriei fara margini de a strabate in doi câmpiile, luncile si padurile din imprejurimi. Asa ceva nu mai intâlnisem decât in cartile lui Jack London. Daca vreun om facea greseala sa dea impresia ca ma loveste sau doar sa ridice vocea intr-o discutie cu mine, Ozana se napustea asupra lui intr-o secunda si trebuia sa-mi folosesc toata autoritatea ca sa o conving sa-l lase in pace.
In fiecare vacanta, coborând din autobuzul care ma aducea de la Suceava, eram intâmpinat de Ozana, care schelalaia de fericirea revederii. Era ca si cum timp de noua luni nu ar fi facut decât sa ma astepte. O data a venit cu lant cu tot, pe care il rupsese prin smucituri, pentru ca bunica (dupa cum mi-a explicat ulterior) nu reusise sa o dezlege repede.
Au trecut anii si bunica, imobilizata intr-un scaun cu rotile, a trebuit luata de parintii mei la Suceava. Am gasit pe cineva in sat care iubea animalele (contrar a ceea ce se crede, nu sunt multi tarani care le iubesc) si i-am incredintat-o, dându-i si o suma de bani pentru intretinerea ei. Taranul iubea animalele in felul lui, grosolan. I-a facut Ozanei o casuta din lemn masiv si a legat-o cu un lant scurt si gros de casuta (care era atât de grea, incât un om abia reusea sa o urneasca din loc). Nu o dezlega niciodata (spre deosebire de noi, care o lasam libera in fiecare noapte).
Devenisem student si altele erau alegerile mele in petrecerea vacantelor. Timp de doi-trei ani n-am mai ajuns la Boroaia. La Ozana ma gândeam rar si nu-mi imaginam ca ea ma astepta neintrerupt, zi si noapte. Incepea sa se agite - avea sa-mi povesteasca noul ei stapân - ori de câte ori venea in sat autobuzul de la Suceava si parea cuprinsa de o tristete fara margini când isi dadea seama, de la distanta, ca nu sunt si eu printre pasageri.
In sfârsit, intr-o vara, mi s-a facut dor de ea si m-am dus s-o vad. Imediat dupa ce m-am dat jos din autobuz am auzit-o urlând deznadajduita undeva, departe, in curtea ei. M-am mirat ca nu a aparut alergând in salturi ca sa ma intâmpine, dar mi-am adus aminte ca era legata si ca nu se afla bunica prin preajma ei ca sa o dezlege. Am marit pasul tot mai nerabdator sa o iau in brate, in timp ce inima imi batea nebuneste. Când curtea taranului a intrat in raza mea vizuala, am asistat la un spectacol de neuitat. Ozana darâmase gardul de scândura putreda si, tragând casuta grea dupa ea (lantul nu se rupsese), a inceput sa inainteze spre mine. Schelalaia ingrozitor si se sufoca (intrucât avea lantul legat direct de gât, fara curelusa), dar opintindu-se, cu eforturi supracâinesti, arând pur si simplu ulita cu casuta pe care o remorca, se apropia tot mai mult. La un moment dat, belciugul de care era prins lantul a iesit din lemnul casutei si Ozana, ramasa numai cu lantul, s-a avântat spre mine, jeluindu-se si tremurând, din adâncul fiintei ei. Am ingenuncheat in praful drumului si am tinut-o la pieptul meu minute in sir.
ALEX. STEFANESCU. Critic si istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Redactor-sef al revistei "Romania literara". Nascut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 carti, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii romane contemporane. 1941-2000", aparuta in 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro si contra, a fost rasplatita cu Premiul Uniunii Scriitorilor si Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultura" difuzata de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar alta emisiune, "Istoria literaturii romane contemporane povestita de Alex. Stefanescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.