MEMORIA CARTII POSTALE/ Doua cutite ascunse sub fusta propagandei
Autor:
Calin Hentea
03.02.2010
In timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, autorităţile politice şi militare româneşti au trebuit să
descopere şi să inveţe nu doar desfăşurarea de sute de mii de
militari in vaste operaţii de lupte terestre, aeriene şi maritime
la distanţe de mii de kilometrii de casă (spre Est, la fel ca şi
spre Vest), ci şi susţinerea unor la fel de ample campanii de
propagandă internă şi externă.
Pentru nici una dintre aceste
aventuri politico-militare, românii nu aveau nici experienţă şi
nici pregătire adecvată, iar rezultatele s-au văzut in uriaşele
suferinţe şi pierderi in rândul trupelor, precum şi in absenţa
oricăror efecte notabile pe plan imagologic sau
politic.
"Politica tăcerii" - numită aşa
de marele gazetar Pamfil Şeicaru - şi "Biroul Păcii", infiinţat de
Mihai Antonescu in ianuarie 1942 (puţin inainte de dezastrul de la
Stalingrad), sunt cele două sintagme sub care s-a derulat
propaganda românească pe plan intern, respectiv extern, din 1940
până in 1944. Aceste sintagme cuprind nu doar obiectivele majore
ale propagandei româneşti, dar şi limitele in care aceasta a
trebuit să se adapteze sub presiunea condiţiilor
politico-strategice ale epocii.
"Politica tăcerii" insemna
păstrarea unei atitudini rezervate din partea guvernului român
(care controla in fapt presa bucureşteană) faţă de vecinii ce
tocmai işi insuşiseră teritorii româneşti prin presiuni şi
ameninţări (URSS - până la 22 iunie 1940, Bulgaria, dar mai ales
Ungaria) şi care, prin aderarea României la Pactul tripartit ii
deveniseră... aliaţi. Documentul, conform căruia "sensibila"
problemă a Transilvaniei in special a fost trecută sub tăcere, era
arminstiţiul de presă semnat de România şi Ungaria la 15 ocombrie
1940 sub presiunea Germaniei. Pentru a fi sigură că nu va avea
incidente mediatice, diplomatice şi politice stânjenitoare din
partea aliaţilor, Germania şi-a mai asigurat şi subordonarea
cenzurii şi a propagandei româneşi prin semnarea, la 17 noiembrie
1940, a Protocolului adiţional secret la Pactul tripartit cu
privire la Presă, Serviciul de Informaţiuni şi Propagandă. Politica
tăcerii a fost spartă de Pamfil Şeicaru care a publicat la 24
februarie 1943 manifestul "România faţă cu Ungaria", ce cuprindea
un virulent rechizitoriu al atitudinii irentiste a
Ungariei.
"Biroul Păcii" a fost o
structură de politică externă creată de Mihai Antonescu in scopul
susţinerii incă din timp de război a intereselor româneşti
postbelice. Practic, "Biroul Păcii" viza contracararea propagandei
maghiare, in scopul redobândirii după război, pe cale diplomatică,
de către Bucureşti ca principal contributor la victoria asupra
Berlinului, a Ardealului. Trebuia strâns un cât mai consistent
dosar de argumente şi dovezi solide cu care România să se prezinte
la o utopică viitore conferinţă de pace pentru a convinge nu doar
Germania, dar şi ceilalţi aliaţi din cadrul Axei de drepturile
româneşti asupra Ardealului. Simultan cu Biroul Păcii, conform
dispoziţiilor lui Mihai Antonescu, fiecare serviciu de presă din
străinătate trebuia să fie incadrat cu un specialist capabil să
susţină ştiinţific punctul de vedere românesc. Din păcate, prea
puţine dintre aceste idei au fost transpuse in realitate.
Ilustraţia unei cărţi poştale
editate in epocă exprimă perfect atât spiritul impusei politici a
tăcerii, cât şi obiectivul strategic al Biroului Păcii: un militar
privind la harta României in graniţele sale de dinainte de
dictatele revizioniste din 1940, dar a cărui baionetă este,
neintâmplător, indreptată spre Ungaria.
CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) si doctor (Magna cum Laude) in stiinte militare, a fost ofiter in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presa scrisa si apoi ca ofiter specialist in operatii psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo si Afganistan. A publicat mai multe volume despre propaganda, razboi mediatic si istorie militara in România si Statele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminica" si al revistei "Flacara".