MEMORIA CARTII POSTALE/ Doua cutite ascunse sub fusta propagandei

Autor: Calin Hentea 03.02.2010
In timpul celui de-al Doilea Război Mondial, autorităţile politice şi militare româneşti au trebuit să descopere şi să inveţe nu doar desfăşurarea de sute de mii de militari in vaste operaţii de lupte terestre, aeriene şi maritime la distanţe de mii de kilometrii de casă (spre Est, la fel ca şi spre Vest), ci şi susţinerea unor la fel de ample campanii de propagandă internă şi externă.
Pentru nici una dintre aceste aventuri politico-militare, românii nu aveau nici experienţă şi nici pregătire adecvată, iar rezultatele s-au văzut in uriaşele suferinţe şi pierderi in rândul trupelor, precum şi in absenţa oricăror efecte notabile pe plan imagologic sau politic.
"Politica tăcerii" - numită aşa de marele gazetar Pamfil Şeicaru - şi "Biroul Păcii", infiinţat de Mihai Antonescu in ianuarie 1942 (puţin inainte de dezastrul de la Stalingrad), sunt cele două sintagme sub care s-a derulat propaganda românească pe plan intern, respectiv extern, din 1940 până in 1944. Aceste sintagme cuprind nu doar obiectivele majore ale propagandei româneşti, dar şi limitele in care aceasta a trebuit să se adapteze sub presiunea condiţiilor politico-strategice ale epocii.
"Politica tăcerii" insemna păstrarea unei atitudini rezervate din partea guvernului român (care controla in fapt presa bucureşteană) faţă de vecinii ce tocmai işi insuşiseră teritorii româneşti prin presiuni şi ameninţări (URSS - până la 22 iunie 1940, Bulgaria, dar mai ales Ungaria) şi care, prin aderarea României la Pactul tripartit ii deveniseră... aliaţi. Documentul, conform căruia "sensibila" problemă a Transilvaniei in special a fost trecută sub tăcere, era arminstiţiul de presă semnat de România şi Ungaria la 15 ocombrie 1940 sub presiunea Germaniei. Pentru a fi sigură că nu va avea incidente mediatice, diplomatice şi politice stânjenitoare din partea aliaţilor, Germania şi-a mai asigurat şi subordonarea cenzurii şi a propagandei româneşi prin semnarea, la 17 noiembrie 1940, a Protocolului adiţional secret la Pactul tripartit cu privire la Presă, Serviciul de Informaţiuni şi Propagandă. Politica tăcerii a fost spartă de Pamfil Şeicaru care a publicat la 24 februarie 1943 manifestul "România faţă cu Ungaria", ce cuprindea un virulent rechizitoriu al atitudinii irentiste a Ungariei.
"Biroul Păcii" a fost o structură de politică externă creată de Mihai Antonescu in scopul susţinerii incă din timp de război a intereselor româneşti postbelice. Practic, "Biroul Păcii" viza contracararea propagandei maghiare, in scopul redobândirii după război, pe cale diplomatică, de către Bucureşti ca principal contributor la victoria asupra Berlinului, a Ardealului. Trebuia strâns un cât mai consistent dosar de argumente şi dovezi solide cu care România să se prezinte la o utopică viitore conferinţă de pace pentru a convinge nu doar Germania, dar şi ceilalţi aliaţi din cadrul Axei de drepturile româneşti asupra Ardealului. Simultan cu Biroul Păcii, conform dispoziţiilor lui Mihai Antonescu, fiecare serviciu de presă din străinătate trebuia să fie incadrat cu un specialist capabil să susţină ştiinţific punctul de vedere românesc. Din păcate, prea puţine dintre aceste idei au fost transpuse in realitate.
Ilustraţia unei cărţi poştale editate in epocă exprimă perfect atât spiritul impusei politici a tăcerii, cât şi obiectivul strategic al Biroului Păcii: un militar privind la harta României in graniţele sale de dinainte de dictatele revizioniste din 1940, dar a cărui baionetă este, neintâmplător, indreptată spre Ungaria.

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) si doctor (Magna cum Laude) in stiinte militare, a fost ofiter in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presa scrisa si apoi ca ofiter specialist in operatii psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo si Afganistan. A publicat mai multe volume despre propaganda, razboi mediatic si istorie militara in România si Statele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminica" si al revistei "Flacara".