AVANPREMIERA/ Planul Infinit

Autor: Isabel Allende 03.02.2010
Isabel Allende, nepoata fostului presedinte chilian Salvador Allende, s-a nascut in 1942 la Lima, in Peru. Isi petrece copilaria in Chile, iar in timpul dictaturii lui Pinochet se refugiaza in Venezuela, unde ramâne timp de cincisprezece ani si lucreaza ca ziarista. In 1982, primul sau roman, "Casa spiritelor", are un succes fulminant si devine imediat bestseller international. Dupa "Despre dragoste si umbra" (1984), "Eva Luna" (1987) si "Povestirile Evei Luna" (1989), publica in 1991 "Planul Infinit". In acest roman Allende exploreaza, pentru prima oara, o zona noua - America de Nord, care se dovedeste la fel de exotica si pasionala ca si America Latina, terioriul fictional predilect al scriitoarei - si destinul unui barbat, Gregory Reeves.
Fiu al unui predicator care strabate Vestul propovaduind adevarul unui Plan Infinit ce guverneaza Universul, Gregory isi petrece primii ani de viata pe drumurile nesfârsite ale Americii profunde. Insa, neglijat de parinti odata ce familia lui se stabileste in California, micul gringo creste in ghetoul hispanic din Los Angeles, adoptat de Pedro si Inmaculada Morales. Pentru Gregory, totul e nou: scoala, invataturile catolice (dar si lectiile de box!) ale parintelui Larraguibel, violenta bandelor din barrio, dar si afectiunea fratilor si surorilor din familia Morales, veselia latino, dar si saracia crunta cu care se lupta imigrantii atrasi de Visul American. Copilaria si adolescenta lui Gregory sunt marcate de efortul de acomodare cu aceasta normalitate. Insa imediat lumea se schimba: America este zguduita de miscarile pentru drepturi civile, de revolutia hippy, de razboiul din Vietnam. Iar Gregory va trebui sa invete din nou sa supravietuiasca, intâi in jungla asiatica, apoi in infernul iubirii neimpartasite si in caruselul afacerilor perdante. Respecta acest parcurs haotic un plan? pare sa se intrebe eroul si, odata cu el, povestitoarea. Da, daca la capatul lui se afla sufletul-pereche.
"Planul Infinit" va aparea la Editura Humanitas Fiction, in traducerea Corneliei Radulescu.
Desi trecuse aproape un an, Gregory avea sa-si aminteasca depresia mamei si agonia tatalui ca pe un singur eveniment, in memoria sa ambele aveau sa ramâna legate, caci fusese inceputul sfârsitului perioadei fericite a copilariei. Ceva mai târziu, când Nora isi mai revenise si nu mai vorbea de lagare de concentrare si de bombe, Charles Reeves s-a imbolnavit. Simptomele au fost alarmante de la bun inceput, dar el se stia puternic si n-a vrut sa admita tradarea corpului. Se simtea tânar, inca mai era in stare sa schimbe roata camionului in câteva minute sau sa stea cu orele pe o scara, pictând un perete fara sa-i intepeneasca spatele. Când i s-a umplut gura de sânge a pus-o pe seama unui os de peste care pesemne i se infipsese in gât; a doua oara n-a mai spus nimanui, a cumparat un flacon de antiacid si bea din el când isi simtea stomacul in flacari. In curând n-a mai putut mânca, se tinea cu pâine muiata in lapte, supe lungi si terci de bebelus, a slabit, privirile i s-au incetosat, nu mai vedea limpede drumul, Olga a trebuit sa se aseze la volan. Femeia ghicea când bolna­vului ii era rau si nu mai rezista, atunci oprea si ridicau tabara. Orele deveneau lungi, copiii alergau pe aproape, caci mama lor pusese bine caietele si nu-i mai invata nimic. Nora nu se gândise ca barbatul ei ar fi putut muri si nu pricepea de ce i se topea energia, care era si a ei. Ani in sir el se ocupase de toate aspectele vietii ei si a copiilor, de regulamentele minutioase ale Planului Infinit, pe care le administra cu o siguranta fara dubii. Alaturi de el nu se bucurau, fireste, de libertate, dar nici nu cadeau prada nelinistii sau fricii. Nu trebuie sa-mi fac griji, isi spunea, adevarul e ca Charles n-a avut niciodata un par bogat, iar ridurile astea nu i-au aparut acum, arsita soarelui i le-a sapat de mult, sigur, e mai slab, dar o sa-si revina el daca incepe sa manânce ca inainte, precis ca are o indigestie, nu-i asa ca azi se simte mai bine? Olga observa si nu spunea nimic. N-a incercat sa-l vindece pe Reeves cu fierturi sau cataplasme, se multumea sa-i puna comprese ude pe frunte ca sa-i scada febra. Pe masura ce starea bolnavului se inrautatea, teama a patruns inexorabil in mijlocul acestei familii, a fost prima data când s-au simtit in deriva si au perceput cât sunt de saraci si de vulnerabili. Nora s-a ghemuit ca un câine batut, incapabila de a se gândi la vreo solutie, a cautat alinare in credinta ei Baha'i si a lasat toate treburile pe seama Olgai, inclusiv ingrijirea bar­batului. N-avea curaj sa-l atinga pe batrânul suferind, care ii devenise necunoscut, nu-l mai recunostea pe barbatul care o sedusese prin vitalitate. Admiratia si dependenta de el, bazele iubirii, s-au prabusit; n-a fost in stare sa ridice altele, drept care respectul pe care-l nutrise pentru el s-a transformat in sila. A gasit o scuza oarecare si s-a dus sa doarma in cortul copiilor. Lânga Charles dormea acum Olga, ca sa aiba grija de el pe timp de noapte. Gregory si Judy s-au obisnuit s-o vada aproape despuiata in pat cu tatal lor, dar Nora nu dadea importanta situatiei si se prefacea ca nimic nu se schimbase.
O vreme conferintele despre Planul Infinit au fost suspendate, caci Doctorul in Stiinte Divine nu mai avea putere sa le dea sperante altora, el insusi incepuse sa si-o piarda si se intreba daca spiritul transcende cu adevarat sau ajunge o durere de burta ca sa-l faca tandari. Nici sa picteze nu mai putea. Drumurile au continuat cu lipsuri mari si fara tinta, de parca ar fi cautat ceva ce se gasea tot mai departe. Olga a luat firesc locul tatalui, fara ca membrii familiei sa se intrebe daca asta era solutia cea mai buna, hotara traseele, con­ducea camionul, facea treburile cele mai grele, repara motorul, vâna iepuri si pasari, ii comanda autoritar Norei ce avea de facut si le dadea câte o bataie copiilor daca erau neascultatori. Evita orasele mari pentru ca se temea de competitie si de politie; se asezau doar in zonele industriale sau in preajma porturilor, acolo gaseau tot timpul clienti. Lasa familia Reeves in corturi, inhata instru­men­tarul de chiromantie si-o pornea sa-si ofere talentele. Daca pe drum purta pantaloni ordinari, tricou si cascheta, pentru a-si exer­cita darurile de clarvazatoare isi scotea din cufar o fusta inflo­rata tipatoare, o bluza decoltata, margele clinchetitoare si cizmele galbene. Se boia neglijent si din belsug: obrajii de paiata, gura rosie, pleoapele albastre, imbracamintea si parul ca para focului erau datatoare de frica si putini indrazneau s-o refuze, de teama sa nu-i prefaca intr-un stâlp de sare. Deschideau usa, dadeau cu ochii de aparitia grotesca ce tinea un glob de cristal in mâini si ra­mâneau cu gura cascata, iar ea profita de momentul de ezitare ca sa-i impinga inauntru. Putea sa fie si foarte simpatica la nevoie, atunci se intorcea acasa cu o bucata de placinta sau de carne, daruri de la clientii multumiti nu numai de viitorul promis de cartile de joc, dar mai ales de scânteia de buna dispozitie aprinsa in viata lor plicticoasa. In perioada aceea incerta Olga si-a rafinat talentul, silita de imprejurari si-a dezvoltat puteri necunoscute si a devenit muierea formidabila care avea sa exercite o mare influenta asupra lui Gregory la tinerete. Daca intra intr-o casa, ii era suficient sa adulmece aerul ca sa cunoasca totul, sa simta prezente invizibile, sa capteze semnele nenorocirii, sa ghiceasca visele, sa auda soaptele celor morti si sa afle nevoile celor vii. A invatat repede ca istoriile se repeta aproape identic, ca oamenii se aseamana teribil de mult, cu totii traiesc aidoma dragostea, ura, lacomia, suferinta, bucuria si frica. Negri, albi, galbeni, sub piele sunt toti la fel, cum spunea Nora Reeves, iar globul de cristal nu vedea rasele, doar durerea. Toti voiau sa auda ca vor avea noroc, nu pentru ca ar fi crezut ca era posibil, dar ca sa se mângâie ima­ginându-si cum ar fi fost. A mai descoperit Olga si ca exista doar doua feluri de boli: cele mortale si cele care se vindeca singure atunci când le vine timpul. Impartea cu darnicie celor pe care-i considera recuperabili pastile de zahar in diverse culori, ierburi si amulete, convinsa ca daca pacientul se mobiliza intru vin­decare, cel mai probabil avea sa reuseasca. Lumea avea mai multa incredere in ea decât in chirurgii reci si scortosi de la spital. Inter­ventiile ei erau aproape toate ilegale: avorturi, masele scoase, rani pe care le cosea, insa avea ochi buni si mâna buna, astfel ca n-a avut parte de nenorociri. O privire ii era de ajuns ca sa vada semnele mortii, atunci nu prescria nimic, in parte din scrupul, in parte ca sa nu-si strice reputatia de vindecatoare. Practica in ale sanatatii nu i-a fost de folos in ceea ce-l priveste pe Charles Reeves: ii era prea aproape, iar daca vazuse semnele fatidice n-a vrut sa le recunoasca.
Din mândrie sau teama, predicatorul a refuzat sa vada un medic, propunându-si sa invinga suferinta prin tenacitate, dar intr-o zi a lesinat si Olga a inceput sa hotarasca absolut totul. Erau la rasarit de Los Angeles, in zona unde traia masiv populatia latino, iar ea a decis ca trebuia dus la un spital. Pe atunci orasul era de-acum caracterizat printr-o anume coloratura mexicana, in ciuda obsesiei atât de americane pentru o viata traita intr-o sana­tate perfecta, in frumusete si fericire. Sute de mii de imigranti marcau locul cu dispretul lor pentru durere si moarte, saracia, fatalismul si neincrederea lor, cu pasiunile lor violente, dar si cu muzica, mâncarea picanta si culorile indraznete. Hispanicii vie­tuiau retrasi intr-un ghetou, insa influenta lor se simtea pretu­tindeni, nu faceau parte din tara asta si aparent nici nu doreau asta, dar in taina visau ca urmasii lor sa se integreze. Invatau en­gleza pe jumatate si o transformau intr-o spanglish cu radacini atât de adânci, incât cu timpul aceasta a fost acceptata ca limba chicano. Cramponati de traditia lor catolica si de cultul animist, de un patriotism vetust si de machism, nu se lasau asimilati si pret de una sau doua generatii au facut muncile cele mai umile. Americanii ii considerau rai, imprevizibili, periculosi; multi se intrebau cum dracu' nu puteau fi tinuti dincolo de granita, la ce e buna politia asta afurisita, dar ii foloseau ca mâna de lucru ieftina, sub paza. Imigrantii isi asumau rolul de marginali cu o anumita doza de orgoliu: ne plecam capul, frate, dar nu ne lasam infrânti. Olga fusese de multe ori in cartierul lor, se simtea acolo ca acasa, incepuse sa prinda spaniola si inventa fara pro­bleme jumatate din cuvinte. S-a gândit ca acolo-si putea câstiga pâinea cu talentele sale.
Camionul a oprit in fata spitalului, Nora si Olga l-au coborât pe bolnav, copiii, speriati, infruntau privirile curioase ale oame­nilor opriti sa se uite la vehiculul cel bizar pictat cu simboluri ezoterice in culori baltate.
- Ce-i asta? a intrebat cineva.
- Planul Infinit, nu vezi? a raspuns Judy, aratând numele vopsit pe partea de sus a parbrizului. Nimeni n-a mai intrebat nimic.
Charles Reeves a fost internat, dupa câteva zile i s-a scos o jumatate de stomac si i s-au suturat gaurile pe care le avea in cealalta jumatate. Intre timp, femeile se cazasera impreuna cu copiii, sarpele boa, câinele si calabalâcul in curtea lui Pedro Morales, un mexican generos, care urmase cu ani in urma cursul complet al doctrinelor lui Charles Reeves si-si agatase plin de mândrie pe perete diploma care-l acredita ca suflet superior. Omul era masiv ca o caramida, cu trasaturi clare de metis si un rictus orgolios care se transforma intr-o expresie blajina atunci când era binedispus. Surâsul arata vederii câtiva dinti de aur pe care si-i pusese de frumusete, dupa ce-i scosese pe cei sanatosi. N-a admis ca familia Maestrului sau sa ramâna pe drumuri - femeile nu pot ramâne fara protectie, pe aici misuna banditii, spusese el - dar in casa n-avea loc pentru atâtea suflete, avea sase fii, o soacra tacanita si mai multe neamuri. A dat o mâna de ajutor la ridicarea corturilor si la montarea masinii de gatit cu kerosen a familiei Reeves in curte, ajutându-i fara sa-i jigneasca. Pe Nora o trata cu deferenta si ii spunea doña, insa Olga, pe care o considera mai apropiata de propria lui conditie, era doar señorita. Inmaculada Morales, nevasta-sa, ramasese impermeabila la obi­ceiurile straine si, spre deosebire de multe compatrioate ajunse aici, care se machiau, se cocotau pe tocuri cui si-si ardeau câr­liontii cu solutie de permanent si cu apa oxigenata, era credin­cioasa traditiilor indigene. Marunta, subtire si puternica, cu un chip placid si neridat, isi impletea parul intr-o coada care-i trecea de mijloc, purta sorturi si espadrile, doar in zilele de sarbatoare religioasa isi punea o rochie neagra si cercei de aur. Inmaculada era stâlpul casei si sufletul familiei Morales. Vazându-si curtea plina de oaspeti, nu s-a pierdut cu firea, pur si simplu a inmultit mâncarea prin trucuri numai de ea stiute - pretindea ca mai adauga apa la fasole - si-i poftea zilnic la masa pe nou-veniti: hai, cumatra, cheama plozii si veniti sa gustati frigaruile astea, hai ca e destula mâncare, slava Domnului, e pacat sa se iroseasca. Cam rusinati, musafirii se asezau la masa ospitaliera din casa Morales.
Luni de zile le-a luat copiilor Gregory si Judy sa se obis­nuiasca cu viata sedentara. S-au vazut inconjurati de un trib cald de pusti bruneti care balmajeau engleza si n-au intârziat in a-i invata limba lor, incepând cu injuratura chingada, cuvântul cel mai sonor si mai des folosit din vocabularul lor, dar pe care era mai prudent sa nu-l pronunti in fata Inmaculadei. Cu ei au invatat sa se orien­teze in labirintul strazilor, sa se tocmeasca, sa recunoasca dintr-o privire copiii din bandele dusmane, sa se ascunda si sa scape. Cu ei mergeau sa se joace in cimitir si sa se uite la prostituate, de departe, si la victimele accidentelor fatale, de aproape. Juan José, de aceeasi vârsta cu Gregory, avea un miros infailibil pentru neno­rociri, stia unde se ciocnisera doua masini, unde fusese calcat un om, unde era o bataie cu cutitele si unde se murea. Aflase in doar câteva minute locul in care un barbat pe care-l parasise nevasta, care plecase dupa un comis-voiajor, se sinucisese aruncându-se in fata trenului, nesuportând ideea de a i se spune incornorat. Cineva il vazuse fumând calm intre doua sine, il strigase sa se dea la o parte ca venea trenul, dar omul nici nu se clintise. Juan José auzise povestea inainte ca tragedia sa aiba loc. Copiii Morales si Reeves au ajuns primii la locul nenorocirii si, dupa ce le-a trecut spaima, au ajutat la strângerea bucatilor, asta pâna i-a gonit poli­tia. Juan José a pastrat ca amintire un deget, dar dupa ce-a inceput sa-l vada pe defunct peste tot si-a spus ca trebuie sa scape de trofeu. Era prea târziu sa-l restituie proprietarului, caci ramatitele sinucigasului fusesera de-acum ingropate.
Speriat de stafie, baiatul nu mai stia ce sa faca: sa arunce dege­tul la gunoi sau sa-l dea sarpelui boa nu i se parea tocmai cuvi­incios. Gregory a intrebat-o pe ascuns pe Olga, care a sugerat solutia perfecta: degetul sa fie lasat discret pe altarul bisericii, un loc sfintit, de care nici o fantoma zdravana la cap nu s-ar simti ofensata. Acolo l-a gasit parintele Larraguibel, caruia toti ii spu­neau simplu padre, fiindu-le greu sa-i pronunte numele, un preot basc cu suflet chinuit, dar cu simt practic, care l-a aruncat la closet fara alte comentarii. Avea el destule probleme cu enoriasii ca sa-si mai piarda timpul cu provenienta unui deget stingher.

Din volumul in pregatire la Editura Humanitas Fiction, in traducerea Corneliei Radulescu.