AVANPREMIERA/ Planul Infinit
Autor:
Isabel Allende
03.02.2010
Isabel Allende, nepoata fostului presedinte
chilian Salvador Allende, s-a nascut in 1942 la Lima, in Peru. Isi
petrece copilaria in Chile, iar in timpul dictaturii lui Pinochet
se refugiaza in Venezuela, unde ramâne timp de cincisprezece ani si
lucreaza ca ziarista. In 1982, primul sau roman, "Casa spiritelor",
are un succes fulminant si devine imediat bestseller international.
Dupa "Despre dragoste si umbra" (1984), "Eva Luna" (1987) si
"Povestirile Evei Luna" (1989), publica in 1991 "Planul Infinit".
In acest roman Allende exploreaza, pentru prima oara, o zona noua -
America de Nord, care se dovedeste la fel de exotica si pasionala
ca si America Latina, terioriul fictional predilect al scriitoarei
- si destinul unui barbat, Gregory Reeves.
Fiu al unui predicator care
strabate Vestul propovaduind adevarul unui Plan Infinit ce
guverneaza Universul, Gregory isi petrece primii ani de viata pe
drumurile nesfârsite ale Americii profunde. Insa, neglijat de
parinti odata ce familia lui se stabileste in California, micul
gringo creste in ghetoul hispanic din Los Angeles, adoptat de Pedro
si Inmaculada Morales. Pentru Gregory, totul e nou: scoala,
invataturile catolice (dar si lectiile de box!) ale parintelui
Larraguibel, violenta bandelor din barrio, dar si afectiunea
fratilor si surorilor din familia Morales, veselia latino, dar si
saracia crunta cu care se lupta imigrantii atrasi de Visul
American. Copilaria si adolescenta lui Gregory sunt marcate de
efortul de acomodare cu aceasta normalitate. Insa imediat lumea se
schimba: America este zguduita de miscarile pentru drepturi civile,
de revolutia hippy, de razboiul din Vietnam. Iar Gregory va trebui
sa invete din nou sa supravietuiasca, intâi in jungla asiatica,
apoi in infernul iubirii neimpartasite si in caruselul afacerilor
perdante. Respecta acest parcurs haotic un plan? pare sa se intrebe
eroul si, odata cu el, povestitoarea. Da, daca la capatul lui se
afla sufletul-pereche.
"Planul Infinit" va aparea la
Editura Humanitas Fiction, in traducerea Corneliei
Radulescu.
Desi trecuse aproape un an,
Gregory avea sa-si aminteasca depresia mamei si agonia tatalui ca
pe un singur eveniment, in memoria sa ambele aveau sa ramâna
legate, caci fusese inceputul sfârsitului perioadei fericite a
copilariei. Ceva mai târziu, când Nora isi mai revenise si nu mai
vorbea de lagare de concentrare si de bombe, Charles Reeves s-a
imbolnavit. Simptomele au fost alarmante de la bun inceput, dar el
se stia puternic si n-a vrut sa admita tradarea corpului. Se simtea
tânar, inca mai era in stare sa schimbe roata camionului in câteva
minute sau sa stea cu orele pe o scara, pictând un perete fara sa-i
intepeneasca spatele. Când i s-a umplut gura de sânge a pus-o pe
seama unui os de peste care pesemne i se infipsese in gât; a doua
oara n-a mai spus nimanui, a cumparat un flacon de antiacid si bea
din el când isi simtea stomacul in flacari. In curând n-a mai putut
mânca, se tinea cu pâine muiata in lapte, supe lungi si terci de
bebelus, a slabit, privirile i s-au incetosat, nu mai vedea limpede
drumul, Olga a trebuit sa se aseze la volan. Femeia ghicea când
bolnavului ii era rau si nu mai rezista, atunci oprea si ridicau
tabara. Orele deveneau lungi, copiii alergau pe aproape, caci mama
lor pusese bine caietele si nu-i mai invata nimic. Nora nu se
gândise ca barbatul ei ar fi putut muri si nu pricepea de ce i se
topea energia, care era si a ei. Ani in sir el se ocupase de toate
aspectele vietii ei si a copiilor, de regulamentele minutioase ale
Planului Infinit, pe care le administra cu o siguranta fara dubii.
Alaturi de el nu se bucurau, fireste, de libertate, dar nici nu
cadeau prada nelinistii sau fricii. Nu trebuie sa-mi fac griji, isi
spunea, adevarul e ca Charles n-a avut niciodata un par bogat, iar
ridurile astea nu i-au aparut acum, arsita soarelui i le-a sapat de
mult, sigur, e mai slab, dar o sa-si revina el daca incepe sa
manânce ca inainte, precis ca are o indigestie, nu-i asa ca azi se
simte mai bine? Olga observa si nu spunea nimic. N-a incercat sa-l
vindece pe Reeves cu fierturi sau cataplasme, se multumea sa-i puna
comprese ude pe frunte ca sa-i scada febra. Pe masura ce starea
bolnavului se inrautatea, teama a patruns inexorabil in mijlocul
acestei familii, a fost prima data când s-au simtit in deriva si au
perceput cât sunt de saraci si de vulnerabili. Nora s-a ghemuit ca
un câine batut, incapabila de a se gândi la vreo solutie, a cautat
alinare in credinta ei Baha'i si a lasat toate treburile pe seama
Olgai, inclusiv ingrijirea barbatului. N-avea curaj sa-l atinga pe
batrânul suferind, care ii devenise necunoscut, nu-l mai recunostea
pe barbatul care o sedusese prin vitalitate. Admiratia si
dependenta de el, bazele iubirii, s-au prabusit; n-a fost in stare
sa ridice altele, drept care respectul pe care-l nutrise pentru el
s-a transformat in sila. A gasit o scuza oarecare si s-a dus sa
doarma in cortul copiilor. Lânga Charles dormea acum Olga, ca sa
aiba grija de el pe timp de noapte. Gregory si Judy s-au obisnuit
s-o vada aproape despuiata in pat cu tatal lor, dar Nora nu dadea
importanta situatiei si se prefacea ca nimic nu se
schimbase.
O vreme conferintele despre
Planul Infinit au fost suspendate, caci Doctorul in Stiinte Divine
nu mai avea putere sa le dea sperante altora, el insusi incepuse sa
si-o piarda si se intreba daca spiritul transcende cu adevarat sau
ajunge o durere de burta ca sa-l faca tandari. Nici sa picteze nu
mai putea. Drumurile au continuat cu lipsuri mari si fara tinta, de
parca ar fi cautat ceva ce se gasea tot mai departe. Olga a luat
firesc locul tatalui, fara ca membrii familiei sa se intrebe daca
asta era solutia cea mai buna, hotara traseele, conducea camionul,
facea treburile cele mai grele, repara motorul, vâna iepuri si
pasari, ii comanda autoritar Norei ce avea de facut si le dadea
câte o bataie copiilor daca erau neascultatori. Evita orasele mari
pentru ca se temea de competitie si de politie; se asezau doar in
zonele industriale sau in preajma porturilor, acolo gaseau tot
timpul clienti. Lasa familia Reeves in corturi, inhata
instrumentarul de chiromantie si-o pornea sa-si ofere talentele.
Daca pe drum purta pantaloni ordinari, tricou si cascheta, pentru
a-si exercita darurile de clarvazatoare isi scotea din cufar o
fusta inflorata tipatoare, o bluza decoltata, margele
clinchetitoare si cizmele galbene. Se boia neglijent si din belsug:
obrajii de paiata, gura rosie, pleoapele albastre, imbracamintea si
parul ca para focului erau datatoare de frica si putini indrazneau
s-o refuze, de teama sa nu-i prefaca intr-un stâlp de sare.
Deschideau usa, dadeau cu ochii de aparitia grotesca ce tinea un
glob de cristal in mâini si ramâneau cu gura cascata, iar ea
profita de momentul de ezitare ca sa-i impinga inauntru. Putea sa
fie si foarte simpatica la nevoie, atunci se intorcea acasa cu o
bucata de placinta sau de carne, daruri de la clientii multumiti nu
numai de viitorul promis de cartile de joc, dar mai ales de
scânteia de buna dispozitie aprinsa in viata lor plicticoasa. In
perioada aceea incerta Olga si-a rafinat talentul, silita de
imprejurari si-a dezvoltat puteri necunoscute si a devenit muierea
formidabila care avea sa exercite o mare influenta asupra lui
Gregory la tinerete. Daca intra intr-o casa, ii era suficient sa
adulmece aerul ca sa cunoasca totul, sa simta prezente invizibile,
sa capteze semnele nenorocirii, sa ghiceasca visele, sa auda
soaptele celor morti si sa afle nevoile celor vii. A invatat repede
ca istoriile se repeta aproape identic, ca oamenii se aseamana
teribil de mult, cu totii traiesc aidoma dragostea, ura, lacomia,
suferinta, bucuria si frica. Negri, albi, galbeni, sub piele sunt
toti la fel, cum spunea Nora Reeves, iar globul de cristal nu vedea
rasele, doar durerea. Toti voiau sa auda ca vor avea noroc, nu
pentru ca ar fi crezut ca era posibil, dar ca sa se mângâie
imaginându-si cum ar fi fost. A mai descoperit Olga si ca exista
doar doua feluri de boli: cele mortale si cele care se vindeca
singure atunci când le vine timpul. Impartea cu darnicie celor pe
care-i considera recuperabili pastile de zahar in diverse culori,
ierburi si amulete, convinsa ca daca pacientul se mobiliza intru
vindecare, cel mai probabil avea sa reuseasca. Lumea avea mai
multa incredere in ea decât in chirurgii reci si scortosi de la
spital. Interventiile ei erau aproape toate ilegale: avorturi,
masele scoase, rani pe care le cosea, insa avea ochi buni si mâna
buna, astfel ca n-a avut parte de nenorociri. O privire ii era de
ajuns ca sa vada semnele mortii, atunci nu prescria nimic, in parte
din scrupul, in parte ca sa nu-si strice reputatia de vindecatoare.
Practica in ale sanatatii nu i-a fost de folos in ceea ce-l
priveste pe Charles Reeves: ii era prea aproape, iar daca vazuse
semnele fatidice n-a vrut sa le recunoasca.
Din mândrie sau teama,
predicatorul a refuzat sa vada un medic, propunându-si sa invinga
suferinta prin tenacitate, dar intr-o zi a lesinat si Olga a
inceput sa hotarasca absolut totul. Erau la rasarit de Los Angeles,
in zona unde traia masiv populatia latino, iar ea a decis ca
trebuia dus la un spital. Pe atunci orasul era de-acum caracterizat
printr-o anume coloratura mexicana, in ciuda obsesiei atât de
americane pentru o viata traita intr-o sanatate perfecta, in
frumusete si fericire. Sute de mii de imigranti marcau locul cu
dispretul lor pentru durere si moarte, saracia, fatalismul si
neincrederea lor, cu pasiunile lor violente, dar si cu muzica,
mâncarea picanta si culorile indraznete. Hispanicii vietuiau
retrasi intr-un ghetou, insa influenta lor se simtea pretutindeni,
nu faceau parte din tara asta si aparent nici nu doreau asta, dar
in taina visau ca urmasii lor sa se integreze. Invatau engleza pe
jumatate si o transformau intr-o spanglish cu radacini atât de
adânci, incât cu timpul aceasta a fost acceptata ca limba chicano.
Cramponati de traditia lor catolica si de cultul animist, de un
patriotism vetust si de machism, nu se lasau asimilati si pret de
una sau doua generatii au facut muncile cele mai umile. Americanii
ii considerau rai, imprevizibili, periculosi; multi se intrebau cum
dracu' nu puteau fi tinuti dincolo de granita, la ce e buna politia
asta afurisita, dar ii foloseau ca mâna de lucru ieftina, sub paza.
Imigrantii isi asumau rolul de marginali cu o anumita doza de
orgoliu: ne plecam capul, frate, dar nu ne lasam infrânti. Olga
fusese de multe ori in cartierul lor, se simtea acolo ca acasa,
incepuse sa prinda spaniola si inventa fara probleme jumatate din
cuvinte. S-a gândit ca acolo-si putea câstiga pâinea cu talentele
sale.
Camionul a oprit in fata
spitalului, Nora si Olga l-au coborât pe bolnav, copiii, speriati,
infruntau privirile curioase ale oamenilor opriti sa se uite la
vehiculul cel bizar pictat cu simboluri ezoterice in culori
baltate.
- Ce-i asta? a intrebat
cineva.
- Planul Infinit, nu vezi? a
raspuns Judy, aratând numele vopsit pe partea de sus a parbrizului.
Nimeni n-a mai intrebat nimic.
Charles Reeves a fost internat,
dupa câteva zile i s-a scos o jumatate de stomac si i s-au suturat
gaurile pe care le avea in cealalta jumatate. Intre timp, femeile
se cazasera impreuna cu copiii, sarpele boa, câinele si calabalâcul
in curtea lui Pedro Morales, un mexican generos, care urmase cu ani
in urma cursul complet al doctrinelor lui Charles Reeves si-si
agatase plin de mândrie pe perete diploma care-l acredita ca suflet
superior. Omul era masiv ca o caramida, cu trasaturi clare de metis
si un rictus orgolios care se transforma intr-o expresie blajina
atunci când era binedispus. Surâsul arata vederii câtiva dinti de
aur pe care si-i pusese de frumusete, dupa ce-i scosese pe cei
sanatosi. N-a admis ca familia Maestrului sau sa ramâna pe drumuri
- femeile nu pot ramâne fara protectie, pe aici misuna banditii,
spusese el - dar in casa n-avea loc pentru atâtea suflete, avea
sase fii, o soacra tacanita si mai multe neamuri. A dat o mâna de
ajutor la ridicarea corturilor si la montarea masinii de gatit cu
kerosen a familiei Reeves in curte, ajutându-i fara sa-i jigneasca.
Pe Nora o trata cu deferenta si ii spunea doña, insa Olga, pe care
o considera mai apropiata de propria lui conditie, era doar
señorita. Inmaculada Morales, nevasta-sa, ramasese impermeabila la
obiceiurile straine si, spre deosebire de multe compatrioate
ajunse aici, care se machiau, se cocotau pe tocuri cui si-si ardeau
cârliontii cu solutie de permanent si cu apa oxigenata, era
credincioasa traditiilor indigene. Marunta, subtire si puternica,
cu un chip placid si neridat, isi impletea parul intr-o coada
care-i trecea de mijloc, purta sorturi si espadrile, doar in zilele
de sarbatoare religioasa isi punea o rochie neagra si cercei de
aur. Inmaculada era stâlpul casei si sufletul familiei Morales.
Vazându-si curtea plina de oaspeti, nu s-a pierdut cu firea, pur si
simplu a inmultit mâncarea prin trucuri numai de ea stiute -
pretindea ca mai adauga apa la fasole - si-i poftea zilnic la masa
pe nou-veniti: hai, cumatra, cheama plozii si veniti sa gustati
frigaruile astea, hai ca e destula mâncare, slava Domnului, e pacat
sa se iroseasca. Cam rusinati, musafirii se asezau la masa
ospitaliera din casa Morales.
Luni de zile le-a luat copiilor
Gregory si Judy sa se obisnuiasca cu viata sedentara. S-au vazut
inconjurati de un trib cald de pusti bruneti care balmajeau engleza
si n-au intârziat in a-i invata limba lor, incepând cu injuratura
chingada, cuvântul cel mai sonor si mai des folosit din vocabularul
lor, dar pe care era mai prudent sa nu-l pronunti in fata
Inmaculadei. Cu ei au invatat sa se orienteze in labirintul
strazilor, sa se tocmeasca, sa recunoasca dintr-o privire copiii
din bandele dusmane, sa se ascunda si sa scape. Cu ei mergeau sa se
joace in cimitir si sa se uite la prostituate, de departe, si la
victimele accidentelor fatale, de aproape. Juan José, de aceeasi
vârsta cu Gregory, avea un miros infailibil pentru nenorociri,
stia unde se ciocnisera doua masini, unde fusese calcat un om, unde
era o bataie cu cutitele si unde se murea. Aflase in doar câteva
minute locul in care un barbat pe care-l parasise nevasta, care
plecase dupa un comis-voiajor, se sinucisese aruncându-se in fata
trenului, nesuportând ideea de a i se spune incornorat. Cineva il
vazuse fumând calm intre doua sine, il strigase sa se dea la o
parte ca venea trenul, dar omul nici nu se clintise. Juan José
auzise povestea inainte ca tragedia sa aiba loc. Copiii Morales si
Reeves au ajuns primii la locul nenorocirii si, dupa ce le-a trecut
spaima, au ajutat la strângerea bucatilor, asta pâna i-a gonit
politia. Juan José a pastrat ca amintire un deget, dar dupa ce-a
inceput sa-l vada pe defunct peste tot si-a spus ca trebuie sa
scape de trofeu. Era prea târziu sa-l restituie proprietarului,
caci ramatitele sinucigasului fusesera de-acum
ingropate.
Speriat de stafie, baiatul nu
mai stia ce sa faca: sa arunce degetul la gunoi sau sa-l dea
sarpelui boa nu i se parea tocmai cuviincios. Gregory a intrebat-o
pe ascuns pe Olga, care a sugerat solutia perfecta: degetul sa fie
lasat discret pe altarul bisericii, un loc sfintit, de care nici o
fantoma zdravana la cap nu s-ar simti ofensata. Acolo l-a gasit
parintele Larraguibel, caruia toti ii spuneau simplu padre,
fiindu-le greu sa-i pronunte numele, un preot basc cu suflet
chinuit, dar cu simt practic, care l-a aruncat la closet fara alte
comentarii. Avea el destule probleme cu enoriasii ca sa-si mai
piarda timpul cu provenienta unui deget stingher.
Din volumul in pregatire la Editura Humanitas Fiction, in traducerea Corneliei Radulescu.