SPIRITUALIA/ O noua specie de intelectual ortodox: Pr. Andrei Scrima

Scriam aici despre modalitatea de a (re)aşeza viaţa spirituală orientându-ne după un sistem vectorial in care, conform celui care a fost indrumătorul de taină al Mişcării "Rugul Aprins", părintele Ioan cel Străin, putem desluşi trei axe de coordonate. Intr-adevăr, prezenţa părintelui Ioan cel Străin (Ioan Kulighin) - cel care a dat un neaşteptat impuls spiritual Mişcării "Rugul Aprins" - este tulburătoare şi s-a dovedit, in timp, pentru cei care au avut şansa să-i fie intimi, cu totul bulversantă, in sens ziditor vorbind. Acesta spunea despre trei modalităţi de a trăi in lume, creştin fiind (vezi "Cuv. Ioan cel Străin. Din arhiva RuguluiAprins",Ed. Anastasia, 1999). Aceste trei axe de forţă le putem imagina pornind de la ceea ce pr. Ioan cel Străin a notat undeva in foarte puţinele scrieri rămase: rugătorul, mărturisitorul şi indrumătorul. Aşadar, intâi identificăm o axă verticală, aceea a rugătorului. Avem mai departe o axă orizontală, cea a mărturisitorului şi, in fine, o a treia axă, axa de adâncime, antero-posterioară, a indrumătorului. Iată şi spusele pr. Ioan cel Străin: "M-am dus, apoi, la un preot, care-mi plăcea mai mult decât toţi, şi ce aveam pe inimă i-am spus la spovedanie, dar n-am căpătat nici o indrumare. Acesta era părintele Ioan Domovschi, care a ajuns mai târziu, prin stăruinţa sa, la un mare dar, ca mărturisitor şi rugător, insă nu şi ca indrumător. A trăit până la 94 de ani. Duhovniceşte, iarăşi am rămas singur, ca un copil cu ochii legaţi" (p. 17)...

Se inţelege limpede din cele de mai sus că nu oricine este capabil să fie indrumător, chiar dacă este un mare rugător, poate chiar un sfânt in viaţă. Aceeaşi problemă se pune şi cu cealaltă dimensiune, mărturisirea. Câţi sunt capabili de aşa ceva? Este mărturisirea (de credinţă) o obligativitate? Da, conform unor texte sacre. Numai că această mărturisire poate fi făcută in multiple forme. Fie deschis, la vedere, fie discret, in taină, ba chiar şi altfel decât se aşteaptă lumea - precum in exemplele date data trecută referitoare la nebunii mistici, aşa-numiţii "nebuni intru Hristos", in cazul creştinismului.

Despre condiţia celui care işi mărturiseşte credinţa am găsit câteva gânduri ale unuia dintre cei mai fascinanţi teologi ortodocşi români din ultimul veac: părintele Andrei Scrima. Intr-un efort de interpretare a Evangheliei după Ioan, acesta observă: "Mărturia e, am putea spune, chiar axa in jurul căreia intreaga evanghelie se dispune, prinde corp şi se construieşte: de la mărturia inaugurală a lui Ioan Botezătorul, până la cea care pecetluieşte, la sfârşit, textul Evangheliei in intregul său. E realitatea mărturiei ca temei de neclintit, ca loc de unde izvorăşte şi se hrăneşte cunoaşterea de Dumnezeu, cea care iţi ingăduie să fii in imediata lui apropiere şi să te uneşti cu el." (vezi "Comentariu la Evanghelia după Ioan", Andrei Scrima, Humanitas, p. 51). Şi mai departe: "Pecetea de adevăr, imprimată de prezenţa Tatălui, constituie, pentru Ioan, argumentul cel mai inalt şi mai puternic pentru intemeierea credinţei. Fiindcă, după el, pecetea aceasta de adevăr e lucrul cel mai conform cu natura a ceea ce se cheamă Revelaţie" (p. 52).

A surprinde, a observa "pecetea de adevăr" existentă in viaţa fiecăruia dintre noi este cel mai important lucru pe care il putem face şi trăi. Desigur, această pecete ni se dezvăluie treptat, pe măsură ce ochii noştri spirituali (duhovniceşti) se obişnuiesc cu Lumina cea adevărată. Căci, mai arată Pr. Scrima: "S-ar putea spune că esenţa lumii de aici, a lumii noastre, e constituită pur şi simplu prin separarea dintre adevăr şi realitate (...). Noi suntem atât de scufundaţi in această lume incât nu ne mai dăm seama de separare". Dar separarea aceasta nu poate fi imaginată precum un pahar cu apă peste care pluteşte ulei. Fiecare strop al vieţii şi al lumii inconjurătoare conţine un grăunte din "pecetea de adevăr". A discerne, a separa realmente grâul de neghină este efortul la care suntem chemaţi pentru intreaga viaţă. Iar acolo unde nu mai este speranţă, acolo unde omul vede numai neghină, există, iată, precum grâul semănat de cu toamnă, care renaşte primăvara, promisiunea invierii. Crucificarea şi invierea lui Iisus sunt mărturiile de maximă intensitate ale lumii creştine. Pecetea de adevăr adusă de Hristos continuă să ne surprindă prin tensiunea spirituală la care suntem incitaţi. Un om aflat in exerciţiul acceptării şi adâncirii mărturiei hristice realizează in sine dez-osificarea propriilor prejudecăţi şi iluzii in care a trăit până ieri, inlocuindu-le, treptat, cu pecetea luminii increate...

Sau, conform mărturiei pr. A. Scrima: "Spiritul martorului se trezeşte (nepsis, in greacă, e starea de trezie a spiritului) către un alt tip de percepţie, către un alt tip de văz, ceea ce nu il lipseşte, evident, de vederea materială, imediată a lumii; insă e un văz care accede la invizibilul vizibilului, la acel loc unde sunt determinate şi fiinţa şi sensul a ceea ce e de văzut" (p. 101)...

Cu alte cuvinte, la limita luminoasă mărturia omului devine una cu mărturia hristică. In catolicism, focalizat, cum bine se ştie, mai degrabă pe Hristos cel de dinaintea Invierii, există nenumăraţi sfinţi care ajung să mărturisească identificându-se cu patimile hristice până acolo incât ei inşişi dobândesc stigmatele in propria carne. Unora le curge sânge prin locurile respective etc. - un straniu caz existent in istoria recentă este celebrul Padre Pio, care a fost şi canonizat. Ortodoxia se focalizează pe celălalt versant, anume pe Hristos cel de după Inviere. De unde şi apetitul pentru Bucurie (bucuria hristică) al ortodoxiei.

Poate şi datorită pr. Ioan cel Străin - care atunci când l-a văzut intâia oara a spus: simt că tânărul acesta are nevoie de mine -, părintele Andrei Scrima a fost unul dintre cei care au ştiut să aducă o nuanţă cu totul specială credinţei ortodoxe, o nouă specie de mărturie: cea a intelectualului extrem de cult, dar cu reală aplecare spre cercetarea tainelor acestei lumi - fie acestea fizică cuantică, fie mistica de cea mai autentică ramură. O specie rămasă destul de rară până astăzi.