CULTURA ORASULUI/ Comedie horror la Spitalul Sfanta Maria

Autor: Tudor Calin Zarojanu 05.01.2010
M-am tăiat la mână. Imprejurarea a fost de o stupizenie fără limite: am plecat noaptea prin casă să-mi caut un antinevralgic pentru că mă trezise o durere de cap; n-am aprins nici o lumină ca să nu trezesc restul familiei; la intoarcere am intrat in plin intr-o uşă de sticlă; poanta e că uşa aia stă de regulă deschisă, dar tocmai o inchisesem eu, cu câteva secunde in urmă, fără să ştiu prea bine de ce. Probabil ca să intru in ea.
M-am tăiat rău la mână şi m-am zgâriat pe nas. Când am aprins lumina, decorul arăta ca-n filme: un covor de cioburi, sânge pe mână, pe faţă, pe jos, un pic şi pe perete, unde mă intinsesem după comutator.
Am apăsat pe mână prima cârpă care mi-a ieşit in cale. Din când in când tot cu cârpa aia - care s-a dovedit a fi o lavetă pentru chiuveta din baie - imi ştergeam şi sângele de pe faţă.
Din fericire, locuiesc vizavi de un spital, Sfânta Maria. Peste trei minute eram la camera de gardă. Arătam in mod sigur ca unul care scăpase dintr-o incăierare intre beţivi. Personalul medical s-a purtat ireproşabil. Surorile au chemat un chirurg, care m-a cusut, dar şi un orelist, care mi-a cercetat cu mare atenţie nasul pe dinăuntru.
In fine, am plecat. Dintr-o gheretă de la poartă a ţâşnit un badigard vigilent:
- Unde mergeţi!?
- Acasă, am mărturisit ruşinat.
- Aţi fost internat la noi? (mă suspecta aşadar de tentativă de evadare nocturnă; o ştiţi p-aia cu "Râdem, glumim, da' nu părăsim incinta!")
- Nu.
- Când aţi venit?, a continuat interogatoriul
- Acum 40 de minute.
- Cu o maşină?
- Nu, pe jos.
- E foarte ciudat, pentru că eu nu v-am văzut!
Aici am ridicat din umeri cu inţelesul clar "Nene, asta-i problema ta, nu a mea!" şi am plecat, lăsându-l pe badigard pradă bănuielii că la venire mă târâsem nevăzut pe sub fereastra gheretei.
Fusesem chemat la schimbat de pansament peste două zile, la cabinet la medicul respectiv. Cabinet care este, de fapt, unul de chirurgie plastică, ginecologie, ortopedie şi oncologie. Si mai exact, e o cameră in care patru asistente corespunzând celor patru specialităţi aşteaptă - o dată cu pacienţii de pe hol - ipotetica apariţie a vreunuia din cei patru doctori. In două ore, cât am stat eu - anticipez - n-a apărut nici unul.
Mi se spusese să vin la 9. Nu "de la nouă la două", ci "la nouă". Am băgat capul pe uşă, am intrebat de medic şi asistenta mi-a spus: "Il anunţăm noi".
După o oră - anticipez din nou - am indrăznit să mai pun o intrebare. De data asta mi s-a spus: "Termină sus şi vine". N-am indrăznit să intreb ce avea de terminat sus.
Peste incă o jumătate de oră, am intrat şi-am zis:
- Doamnă, eu locuiesc vizavi. N-ar fi mai bine să vin mai târziu?
- Nu ştiu ce să vă spun! a pufnit asistenta, oarecum excedată, şi, ca dovadă că se zbate, a dat de faţă cu mine vreo patru telefoane in diverse locuri din spital, inclusiv sala de operaţii, doctorul meu nefiind insă nicăieri (n-aveam să-l mai văd niciodată).
- Spuneţi-mi cam până la ce oră e!, am propus eu, cu gândul să mă arăt prin sondaj, din oră-n oră.
- Nici asta nu ştiu, mi-a spus asistenta.
Atunci am plecat. Mai ales că intre timp urmărisem - la inceput amuzat, apoi din ce in ce mai ingrijorat - legătura dintre afişele mari cu "CARANTINĂ" lipite pe toate uşile, şi ceea ce se intâmpla in fapt: intrau şi ieşeau cetăţeni fără halate, dar cu paporniţe de mâncare pentru rudele internate ori flori pentru doamna doctor; ici-colo tuşea câte un vizitator, de regulă fără să pună mâna la gură; nimeni - pacienţi in ambulator, internaţi, vizitatori, personal medical - nu purta vreo mască; şi, ca un detaliu de coloratură, exista pe etaj un automat de cafea, deasupra căruia se afla un pahar de plastic cu linguriţe - cine punea mâna pe una punea, practic, mâna pe toate, ceea ce a şi făcut chiar o doctoriţă.
Intre timp, plictisit şi stresat, descoperisem că spitalul - renovat recent - are un modern sistem de bonuri de ordine, ca la bancă: alegi din meniu cabinetul şi-ţi eliberează hârtiuţa. Trec peste faptul că ordinea la Cabinetul 10 era de două ori fictivă, de vreme ce nu era nici un medic şi figurau patru specialităţi - drept care nici nu-şi prea lua lumea bilet. Drăguţ e insă că pe al meu scria (l-am păstrat):
"Nr. de pacienţi in aşteptare: 2
Timp mediu de aşteptare: 104 minute"!!
Am revenit peste o jumătate de oră şi am fost invitat imediat in cabinet, unde sora mi-a spus:
- Domnul doctor m-a rugat să vă schimb eu pansamentul, dacă sunteţi de acord".
Eram de acord. Aş fi fost de acord şi cu două ore in urmă.
Ce-i drept, asistenta mi-a dat o mulţime de sfaturi care mi-ar fi prins bine dacă le-aş fi aflat de la doctor cu două nopţi in urmă. Si m-a chemat peste o săptămână - din unicul motiv că tot personalul (in afară de Camera de gardă) avea să se afle in concediu fără plată in acest interval.
- Dar nu puteţi să rămâneţi cu pansamentul neschimbat o săptămână! Marţi vi-l schimbaţi singur.
Să recapitulăm: aştepasem medicul două ore ca să facă asistenta ceea ce de fapt puteam să fac şi eu.
Peste o săptămână, am obţinut de la aparat un bon şi mai interesant:
"Nr. de pacienţi in aşteptare: 1
Timp mediu de aşteptare: 0 minute"
L-am păstrat şi pe ăsta.
N-am mai stat "decât" trei sferturi de oră, după care aceeaşi asistentă m-a trimis la alt medic ("al meu" era de negăsit şi acum), la etajul 7, ba mi-a chemat in acest scop şi liftul (cu liftieră)!
Noul doctor m-a desfăşat şi a zis:
- Păi, gata. Vă spălaţi şi atât.
Din fericire, am indrăznit să intreb, deşi cu teamă:
- Dar nu trebuie scoase firele? Sau sunt din alea care se resorb?
Omul nu mi-a răspuns nimic, ci - după două secunde - a zis:
- Să vă indepărtez bucata asta de piele necrozată.
Ceea ce a şi făcut. Ei, şi dacă tot a făcut asta, mi-a scos şi firele...
tczarojanu@yahoo.com

TUDOR CALIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit sectia de Informatica a Facultatii de Matematica, Universitatea Bucuresti, cu lucrarea de licenta "O privire matematica asupra piesei «Romeo si Julieta»", publicata ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani in informatica, pe toate sistemele de calcul si in toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucreaza in presa: cotidian, saptamanal, lunar, agentie de stiri, radio, TV. A debutat editorial cu volumul de proza scurta "Viata ca troleibuz" (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viata lui Corneliu Coposu" (1996, editia a doua 2005), romanele "Reluare cu incetinitorul" (1997) si "Sfarsitul lumii" (2005), culegerea de proza scurta "Copiii asfaltului" (2007). In prezent lucreaza in TVR, fiind realizatorul talk-show-ului "In spatele usilor deschise", si este colaborator permanent al Ziarului de duminica, Revista Flacara si Radio Romania Cultural.