AVANPREMIERA/ Nu-i timp de ramas-bun
Autor:
Linwood Barclay
05.01.2010
Premisa romanului este una care
da fiori: chiar si niste oameni foarte normali pot ajunge intr-o
situatie terifianta si absolut iesita din comun. Cynthia Bigge, o
adolescenta dificila, se trezeste mahmura dupa o noapte de
petrecere si nu-si mai gaseste familia: tatal, mama si fratele ei
Todd au disparut, pur si simplu, din casa, fara sa lase nicio urma,
niciun indiciu, nici macar un bilet de ramas-bun. Trec douazeci si
cinci de ani si disparitia familiei Bigge a ramas acelasi mister de
nepatruns. Dupa atâta timp, Cynthia apeleaza la o emisiune de
televiziune gen reality-show, cu speranta ca undeva s-ar
putea sa existe cineva care sa stie ceva despre familia ei. Isi
angajeaza si un detectiv particular, ceea ce declanseaza o avalansa
de semne care spun unul si acelasi lucru: daca scormonesti
trecutul, risti sa afli sau sa patesti ceva ce nu-ti
doreai.
Bestseller international, tradus
in 25 de limbi. Cel mai bine vândut roman in Marea Britanie in anul
2008. "Un excelent roman palpitant, care te tine in suspans pâna la
final." - Peter Robinson "Nu-i timp de ramas-bun se citeste
dintr-o suflare. Este un thriller pe care-l devorezi intr-o singura
repriza. Iei cartea in brate si nu te mai poti ridica pâna nu ai
intors si ultima pagina." - Michael Connelly. "O fi, poate, un
cliseu sa spui ca nu poti lasa din mâna acest roman, dar mie chiar
asa mi s-a intâmplat: am inceput sa-l citesc seara târziu - mare
greseala, fiindca a trebuit sa-mi fac o cana de cafea tare dupa
miezul noptii, ca sa pot sa termin povestirea obsedanta a lui
Barclay." - Ali Karim, January Magazine. "Jurnalistul
Barclay, de la Toronto Star, propune un roman-mister, in
care suspansul si umorul suculent merg mâna-n mâna." -
Booklist
Linwood Barclay s-a nascut in
Statele Unite, dar de la vârsta de patru ani traieste in Canada. A
studiat limba engleza la Universitatea Trent din Peterborough,
Ontario. Prima slujba de gazetar a avut-o la micul cotidian
Peterborough Examiner. A lucrat la Toronto Star,
cotidianul cu cel mai mare tiraj din Canada. A publicat patru carti
de non-fictiune, printre care Last Resort, in care isi
relateaza propria experienta ca administrator al unei mici afaceri
de familie - o pensiune si un parc de rulote - dupa moartea tatalui
sau. In 2004, a inceput sa publice o serie de patru romane
politiste - Bad Bad Guys, Lone Wolf, Stone Rain - in care
creioneaza acelasi personaj, un tata macinat de anxietati,
atotstiutor si nesuferit, pe nume Zack Walker. In afara de Nu-i
timp de ramas-bun, care a devenit bestseller international,
fiind tradus in douazeci si cinci de limbi, alte recente romane de
succes purtând semnatura lui Barclay sunt Too Close to Home
(2008) si Fear the Worst (2009).
Când Cynthia s-a trezit din
somn, era atâta liniste in casa, incât s-a gândit ca era
sâmbata.
Macar de-ar fi
fost.
Daca si-a dorit vreodata sa fie
sâmbata, sa fie orice, numai o zi de scoala nu, cu siguranta acum
era momentul. Inca mai avea stomacul intors pe dos, isi simtea
capul parca plin cu ciment si-i trebuia ceva efort ca sa nu-l lase
sa-i cada in piept sau intr-o parte.
Isuse Cristoase! Ce naiba era in
cosul de gunoi de lânga pat? Nici macar nu-si amintea ca vomitase
in timpul noptii, dar, daca avea nevoie de vreo dovada, o avea
acolo.
De asta trebuia sa se ocupe mai
intâi, pâna nu intrau parintii in camera.
Cynthia s-a ridicat in picioare,
s-a clatinat un pic, a luat cu o mâna micul recipient de plastic si
cu cealalta a deschis, dar numai putin, usa de la dormitor. Nu era
nimeni in hol, asa ca s-a furisat pe lânga usile deschise de la
dormitoarele fratelui si parintilor ei, s-a strecurat in baie si a
incuiat usa dupa ea.
A desertat galeata in toaleta, a
clatit-o in cada, s-a uitat cu ochii impaienjeniti in oglinda. Asa,
deci, arata o fata de paisprezece ani când se imbata crita, s-a
gândit ea.
Nu era o priveliste prea
frumoasa. Abia daca isi mai amintea ce-i daduse Vince sa guste in
noaptea dinainte, chestii pe care le luase pe furis de la el
de-acasa. Câteva cutii de bere, niste vodca, gin, o sticla deja
destupata de vin rosu. Promisese si ea sa aduca din romul tatalui
ei, dar i se facuse frica in cele din urma.
Ceva, totusi, ii stârnea
curiozitatea. Ceva legat de dormitoare.
Si-a dat cu apa rece pe fata si
s-a sters cu prosopul. Apoi a tras aer adânc in piept si a incercat
sa se adune, asta in situatia in care mama ei o astepta de cealalta
parte a usii.
Dar n-o astepta.
Cynthia s-a indreptat spre
camera ei, pe culoarul cu peretii captusiti de postere cu Kiss si
alti artisti omorâtori de suflete, care ii scoteau din minti pe
parintii ei, simtind mocheta sub vârfurile picioarelor la fiecare
pas. In trecere, a aruncat o privire in camera fratelui ei Todd,
apoi in cea a parintilor. Paturile erau facute. De obicei, mama ei
nu apuca sa le faca decât spre amiaza - Todd nu-si facea niciodata
patul, iar mama lor nu-l punea niciodata sa si-l faca -, dar acum
iata-le, aratau de parca nici nu s-ar fi dormit in
ele.
Pe Cynthia a trecut-o un fior de
spaima. Nu cumva intârziase la scoala? Cât de târziu era de
fapt?
De unde se afla, vedea ceasul
lui Todd pe noptiera. Numai opt fara zece. Aproape o jumatate de
ora mai avea pâna la ora ei obisnuita de plecare la
scoala.
In casa era
liniste.
Cam pe la ora asta isi auzea, de
obicei, parintii jos, in bucatarie. Chiar daca nu-si vorbeau, cum
se intâmpla de multe ori, tot se auzeau zgomotele slabe facute la
deschiderea si inchiderea frigiderului, o spatula scrâsnind in
tigaie, zanganitul surd al vaselor in chiuveta, cineva - de cele
mai multe ori tatal ei - rasfoind paginile ziarului de dimineata si
bombanind câte ceva despre vreo stire care-l enerva.
Ciudat.
S-a dus inapoi in camera ei si a
inchis usa. Sa se adune, si-a spus in sinea ei. Sa-si faca aparitia
la micul dejun, ca si cum nu s-ar fi intâmplat nimic. Sa simuleze
ca n-ar fi fost nici un scandal cu tipete si urlete in noaptea
dinainte. Sa se poarte ca si cum tatal ei n-ar fi scos-o cu forta
din masina prietenului ei mult mai in vârsta decât ea si n-ar fi
adus-o mai mult pe sus acasa.
Privirile i-au cazut pe tema de
clasa a noua la matematica, scrisa in caietul deschis de pe biroul
ei. Reusise sa rezolve numai jumatate din exercitii inainte sa
iasa, pacalindu-se ca le putea termina de dimineata, daca se scula
destul de devreme.
Cam pe la ora asta, in fiecare
dimineata, Todd facea galagie. Intra si iesea din baie, punea Led
Zeppelin la combina stereo, striga pe scari in jos la mama,
intrebând-o unde ii sunt nadragii, râgâia, se tinea pâna in fata
usii Cynthiei ca sa traga un pârt zdravan.
Nu tinea minte ca el sa-i fi
spus ca pleaca devreme la scoala, dar, la urma urmei, de ce i-ar fi
spus ei? Nu mergeau prea des impreuna. Pentru el, Cynthia era o
tocilara de clasa a noua, desi ea se dadea peste cap sa faca toate
prostiile pe care le facea si el. De-abia astepta sa-i spuna ca se
imbatase de-a binelea pentru prima oara. Ba nu, stai putin, era in
stare s-o pârasca mai târziu, când ar fi dat el de belea si ar fi
simtit nevoia sa-si atraga bunavointa parintilor.
Sa zicem ca Todd a trebuit sa
plece mai devreme la scoala, dar mama si tatal ei unde
erau?
Tata poate ca plecase deja
intr-o calatorie de afaceri de-a lui, cum pleca de obicei, inainte
sa rasara soarele. Mereu se ducea pe undeva, nu stiai niciodata pe
unde putea fi. Pacat ca nu fusese plecat si
azi-noapte.
Si mama - poate ca-l dusese pe
Todd cu masina la scoala sau ceva de genul asta.
S-a imbracat. Blugi si un
pulover. Sa se fardeze. Destul cât sa nu arate ca dracu', dar nu
prea mult, ca sa nu inceapa maica-sa iar sa faca bascalie de ea, ca
se duce la "preselectii de boarfe".
Când a intrat la bucatarie, s-a
blocat.
Nu tu cutii cu cereale scoase
afara, nu tu suc, nici cafea facuta in filtrul de cafea. Nu
farfurii pe masa, nu pâine in prajitor, nu cani. Nici macar un
castron in chiuveta, cu vreo urma de lapte si câtiva fulgi de orez
inmuiati in el. In bucatarie arata exact cum ar fi aratat aseara,
dupa cina si dupa ce mama ei facuse ordine si
curatenie.
Cynthia s-a uitat dupa vreun
bilet. Mama era maestra in lasatul de biletele, când trebuia sa
iasa. Chiar si atunci când era suparata. Un bilet scurt, in care
zicea: "Esti pe cont propriu azi", sau "Fa-ti niste oua, a trebuit
sa-l duc pe Todd cu masina", sau macar "Ma intorc mai târziu". Daca
era suparata rau, in loc sa semneze "cu drag, mama", scria doar
"d., mama".
Nici urma de bilet.
Cynthia si-a facut curaj sa
strige:
- Mama?
Dintr-odata, chiar si glasul ei
i s-a parut ca suna ciudat. Poate pentru ca era o nuanta in el, pe
care nu voia s-o recunoasca.
Vazând ca mama nu-i raspundea, a
strigat din nou:
- Tata?
Din nou, nici un
raspuns.
Asta, probabil, ca s-o
pedepseasca, a presupus ea. Isi suparase parintii, ii dezamagise si
acum aveau de gând sa se poarte ca si cum ea nici n-ar fi existat.
Nebagare in seama, la scara nucleara.
Poate ca era chiar mai bine.
Asa, evita ditamai confruntarea la prima ora a
diminetii.
Cum nu se prea simtea in stare
sa manânce de mic dejun, Cynthia si-a luat cartile care ii trebuiau
la scoala si a iesit pe usa.
Ziarul Journal Courier,
facut sul si prins cu o banda elastica, zacea pe prima
treapta.
Cynthia l-a dat la o parte cu un
sut, fara sa se gândeasca la el, si a pornit cu pasi mari pe aleea
pustie din fata casei - si Dodge-ul tatalui ei, si Fordul Escort al
mamei lipseau - in directia liceului Milford-Sud. Poate ca, daca ar
fi reusit sa-si gaseasca fratele, ar fi aflat care era treaba, cât
de mare era buclucul in care intrase de fapt.
Mare de tot, s-a gândit
ea.
Nu venise la ora stabilita -
devreme, la opt. Intâi si intâi, era o zi de saptamâna si apoi
fusese telefonul acela din cursul serii, ceva mai inainte, de la
doamna Asphodel, care-i spusese ca, daca nu-si preda temele la
engleza, nu trecea clasa. Le spusese parintilor ei ca se ducea la
Pam sa-si faca temele, ca Pam se oferise s-o ajute sa recupereze ce
avea la engleza, chiar daca era o prostie si o pierdere de
vreme.
- Bine, dar sa fii acasa pâna la
opt.
- Haide, zau! zisese ea. Abia
daca am timp sa fac una din teme. Vrei sa pic? Asta
vrei?
- Opt, zisese tatal ei. Nu mai
târziu.
Bine, da-o incolo, se gândise
ea. Venea când venea, si gata.
La opt si un sfert, vazând ca
Cynthia nu se intorsese acasa, mama ei sunase la Pam, ii raspunsese
mama lui Pam si ea intrebase:
- Buna! Sunt Patricia Bigge.
Mama Cynthiei. Pot sa vorbesc cu Cynthia?
Mama lui Pam
zisese:
- Poftim?
Nu numai ca Cynthia nu era la
ei, dar nici macar Pam nu era acasa.
Atunci, tatal Cynthiei isi luase
palaria de fetru decolorata, pe care si-o lua peste tot, se urcase
in Dodge si incepuse sa faca ture prin imprejurimi, uitându-se dupa
ea. Banuise ca putea sa fie cu baiatul ala, Vince Fleming, cel de
saptesprezece ani, din clasa a unsprezecea, care isi luase permisul
si conducea un Mustang rosu, mâncat de rugina, din a970. Lui
Clayton si Patriciei Bigge nu prea le era la suflet. Copil dificil,
familie cu probleme, influenta nefasta. Cynthia isi auzise parintii
vorbind, intr-o seara, despre tatal lui Vince, ca era certat cu
legea sau ceva de genul asta, dar se gândise ca erau niste
rahaturi.
Din pura intâmplare, tatal ei
zarise masina la capatul parcarii de la mall-ul Connecticut
Post, pe soseaua Postei, nu departe de cinematografe. Mustang-ul
era parcat cu spatele la bordura si tatal ei oprise in fata lui,
blocându-l. Ea realizase din prima clipa ca el era, fiindca ii
vazuse palaria de fetru.
- Cacat! exclamase
Cynthia.
Bine ca nu venise cu doua minute
mai devreme, când se lingeau, sau când Vince ii arata noul lui
briceag. Cristoase, apasai butonul asta mititel si pac! - sase toli
de otel apareau brusc. Vince si-l tinuse in poala, miscându-l de
colo-colo si rânjind, de parca ar fi fost altceva. Cynthia
incercase si ea sa-l tina in mâna, spintecase aerul din fata ei si
chicotise fericita.
- Usor, zisese Vince precaut.
Poti face mult rau cu unul ca asta.
Clayton Bigge venise glont la
portiera din dreapta si o smucise de-i scârtâisera balamalele
ruginite.
- Bai, tu ala, vezi ce faci!
zisese Vince, fara cutit in mâna acum, doar cu o sticla cu bere,
dar aproape la fel de amenintator.
- Nu sunt "bai, tu ala" cu tine,
zisese tatal ei, luându-si fiica de brat si ducând-o catre masina
lui. Dumnezeule mare, duhnesti a bautura! ii spusese
ei.
Si-ar fi dorit sa poata muri
chiar atunci.
Nu se uitase la el si nu zisese
nimic, nici macar atunci când el incepuse sa turuie despre cum nu-i
facea decât necazuri si ca, daca nu-si baga mintile in cap, avea sa
fie toata viata o ratata, ca nu stia unde gresise el, ca nu-si
dorise decât s-o vada crescând fericita si da-i, si da-i, si da-i -
Cristoase, omul asta chiar si când era nervos conducea de parca ar
fi dat examen pentru permisul auto, nu depasea niciodata viteza
legala, semnaliza de fiecare data, incredibil era
tipul.
Când ajunsesera pe aleea din
fata casei, ea se daduse jos din masina pâna sa apuce el s-o
parcheze propriu-zis, deschisese larg usa, intrase cu pasi mari,
incercând sa nu se clatine, in timp ce mama ei, care o astepta in
picioare in hol, aratând nu atât furioasa, cât ingrijorata, ii
spunea:
- Cynthia! Unde ai…
Trecuse pe lânga maica-sa si
urcase in camera ei. De jos, tatal ei strigase:
- Coboara inapoi! Avem ceva de
discutat!
- Mai bine ati crapa! le tipase
ea si trântise usa.
Atâta doar si-a amintit pe
drumul spre scoala. Restul serii era inca un pic
incetosat.
Tinea minte ca se asezase pe pat
si se simtea ametita. Luase hotarârea sa se intinda, gândindu-se ca
pâna dimineata i-ar fi trecut, dupa vreo zece ore bune de
somn.
Se puteau intâmpla multe lucruri
pâna a doua zi dimineata.
La un moment dat, pendulând
intre somn si trezie, i se paruse ca auzea pe cineva la usa ei. Ca
si cum ar fi ezitat in fata usii daca sa intre sau nu.
Mai târziu, i se paruse ca auzea
din nou acelasi lucru.
Se ridicase oare sa vada cine
era? Incercase macar sa se dea jos din pat? Nu reusea sa-si aduca
aminte.
Mai avea putin pâna la
scoala.
Treaba era ca avea remuscari.
Incalcase aproape toate regulile casei intr-o singura noapte.
Incepând cu minciuna despre mersul acasa la Pam - cea mai buna
prietena a ei, la care se ducea mai tot timpul, la care ramânea
peste noapte la fiecare al doilea sfârsit de saptamâna. Mama ei o
placea pe Pam, poate chiar avea incredere in ea, s-a gândit
Cynthia. Amestecând numele lui Pam, crezuse c-ar fi reusit sa
câstige putin timp, ca mama ei n-ar fi sunat-o chiar asa repede pe
mama lui Pam. Minunat plan.
Macar daca s-ar fi oprit acolo
cu infractiunile. Nu venise la ora stabilita. Se dusese in parcare
cu un baiat. Cu un baiat de saptesprezece ani. Cu un baiat
despre care se spunea ca sparsese geamurile scolii cu un an in urma
si ca furase masina vecinului, ca sa faca o tura.
Parintii ei nu erau chiar asa de
rai. Cel mai adesea. Mai ales mama. Tatal ei… la dracu', nici el nu
era chiar asa rau, cu conditia sa fie acasa.
Poate ca totusi mama il dusese
pe Todd cu masina la scoala. Daca avea practica si era in
intârziere, se putea foarte bine ca mama sa-l duca si de acolo sa
mearga la cumparaturi. Sau la "Howard Johnson", sa bea o cafea. Se
mai ducea din când in când.
Prima ora, cea de istorie, s-a
dovedit un dezastru. La ora a doua, de matematica, a fost si mai
rau. Nu se putea concentra, simtea ca-i pocnea capul.
- Cum te-ai descurcat cu
exercitiile, Cynthia? a intrebat-o profesorul de mate.
Nici nu s-a uitat la
el.
Chiar inainte de prânz, s-a
intâlnit cu Pam, care i-a spus:
- Ce, Doamne iarta-ma, daca
te-apuci sa-i spui mamei tale ca esti la mine, spune-mi dracului si
mie! Poate c-atunci as reusi sa-i spun si eu ceva
maica-mii.
- Pardon, a zis Cynthia. Ce, a
facut vreo criza?
- Când m-am intors, a zis
Pam.
La prânz, Cynthia a iesit putin
de la bufet, s-a dus la telefonul cu fise al scolii si a format
numarul de acasa. Voia sa-i spuna maica-sii ca-i parea rau. Foarte,
foarte rau. Si apoi s-o intrebe daca putea sa vina acasa mai
devreme, sa-i spuna ca nu se simtea bine. Mama ei avea s-o
ingrijeasca. Nu putea sa mai fie suparata pe ea, daca ii era rau.
I-ar fi facut supa.
Dupa vreo cinsprezece apeluri, a
renuntat, apoi s-a gândit ca poate formase numarul gresit. A
incercat din nou - nici un raspuns. Numarul de telefon al tatalui
ei de la serviciu nu-l avea. Atât de mult timp era pe drumuri,
incât trebuia sa astepti sa dea el un semn de viata de pe unde se
oprea.
Cynthia statea de vorba in fata
scolii cu niste prieteni, când Vince Fleming a trecut in Mustang-ul
sau.
- Imi pare rau pentru mizeria de
azi-noapte, i-a spus el. Bai, da' e parfum taica-tu.
- Mda, ma rog, a zis
Cynthia.
- Ei, si? Ce s-a intâmplat dupa
ce ai ajuns acasa? a intrebat-o Vince.
Era ceva in felul in care
formulase intrebarea, de parca ar fi stiut deja raspunsul. Cynthia
s-a multumit sa ridice din umeri si sa dea din cap, nu voia sa
vorbeasca despre asta.
Vince a intrebat-o:
- Unde-i frate-tu azi? - la care
Cynthia a exclamat:
- Poftim?
- E acasa, e
bolnav?
Nimeni nu-l vazuse pe Todd la
scoala. Vince i-a spus ca avea de gând sa-l intrebe, asa, in
treacat, cam in ce necazuri o bagase pe ea, pe Cynthia, daca era
consemnata in casa, fiindca spera sa iasa impreuna vineri seara sau
sâmbata. Prietenul lui, Kyle, i-ar fi facut rost de niste bere,
puteau sa mearga in locul ala, sus pe deal, sa stea in masina
poate, sa se uite la stele, corect?
Cynthia a luat-o la fuga spre
casa. Nu l-a rugat pe Vince s-o duca cu masina, cu toate ca era
chiar acolo. N-a mai trecut pe la secretariatul scolii, ca sa
anunte c-o stergea mai devreme. A alergat tot drumul, spunându-si
in gând: "Te rog, fa sa fie acolo masina ei, te rog, fa sa fie
acolo masina ei".
Dar când a cotit-o de pe soseaua
Pumpkin Delight pe Hickory si in fata i s-a ivit casa ei cu etaj,
Fordul Escort galben, masina maica-sii, nu era acolo. Chiar daca i
se taiase rasuflarea, când a intrat in casa, tot a strigat-o pe
mama ei. Dupa aceea, si pe fratele ei.
A inceput sa tremure, apoi si-a
impus sa se stapâneasca.
N-avea nici un sens. Oricât de
suparati ar fi fost parintii pe ea, nu i-ar fi facut una ca asta,
nu-i asa? Sa plece asa, pur si simplu? S-o ia din loc fara sa-i
spuna? si sa-l ia cu ei si pe Todd?
Cynthia s-a simtit aiurea ca
facea un asemenea gest, dar a sunat, totusi, la usa familiei
Jamison de alaturi. Exista, probabil, o explicatie simpla pentru
toata situatia, ceva ce ea uitase, vreo programare la dentist,
ceva, si dintr-o clipa intr-alta mama ei putea sa intre pe aleea
din fata casei. S-ar fi simtit o proasta desavârsita, dar nu asta o
deranja.
A inceput sa peroreze, când i-a
deschis doamna Jamison, despre cum se trezise ea, si nu era nimeni
acasa, si cum se dusese apoi la scoala, si nu-l gasise pe Todd, si
mama ei tot nu…
Doamna Jamison a
zis:
- Stai putin, totul este in
ORDINE. Probabil ca mama e la cumparaturi, dupa care a insotit-o pe
Cynthia pâna acasa, aruncând o privire la ziarul care inca nu
fusese ridicat de acolo.
Au cautat impreuna si la parter,
si la etaj, apoi din nou in garaj si afara, in curtea din
spate.
- Asta chiar ca-i ciudat, a zis
doamna Jamison, care nu prea stia ce sa creada, asa incât, fara
tragere de inima, a sunat la politia din Milford.
A trecut un politist, care la
inceput nu parea deloc ingrijorat. Dar curând au venit mai multi
politisti si mai multe masini si, pâna seara, uniformele
impânzisera locul. Cynthia ii auzea cum faceau descrierea celor
doua masini ale parintilor ei si sunau la spitalul din Milford.
Alti politisti mergeau in susul si in josul strazii, bateau la usi,
puneau intrebari.
- Esti sigura ca n-au zis nimic
despre vreo plecare pe undeva? a intrebat un barbat care s-a
prezentat detectiv si care nu purta uniforma, ca toti ceilalti
politisti. Pe nume Findley… sau Finlay.
Oare chiar credea ca ea putea sa
uite un asemenea detaliu? Ca putea sa spuna brusc: "A, da, imi aduc
aminte! Au plecat in vizita la sora mamei, la matusa
Tess!"
- Vezi tu, a zis detectivul, nu
s-ar zice ca mama, tata si fratele tau si-au facut bagajele si au
plecat, nimic de genul asta. Hainele lor sunt aici, valizele - la
subsol…
S-au pus o multime de intrebari.
Când isi vazuse parintii ultima data? La ce ora se dusese la
culcare? Cine era baiatul ala cu care fusese? Cynthia s-a straduit
sa-i povesteasca totul detectivului, ba chiar a recunoscut ca ea si
parintii ei se certasera, omitând sa-i spuna, totusi, cât de rau
fusese, ca se imbatase si ca le spusese ca mai bine
crapau.
Detectivul asta parea de treaba,
dar nu punea intrebarile care o framântau pe Cynthia. De ce ar fi
disparut mama, si tatal, si fratele ei? Unde s-ar fi putut duce? De
ce n-o luasera si pe ea cu ei?
Dintr-odata, parca au apucat-o
pandaliile, a inceput sa intoarca bucataria cu dosul in sus. A
ridicat si a scuturat servetele, a mutat prajitorul de pâine, s-a
uitat pe sub scaune, in crapatura dintre aragaz si perete - si
toate astea cu lacrimile siroindu-i pe fata.
- Ce-ai patit, iubito? a
intrebat-o detectivul. Ce faci?
- Unde-i biletul? a intrebat
Cynthia, cu ochi rugatori. Trebuie sa fie un bilet. Mama nu pleaca
nicaieri fara sa lase un bilet.
Fragment din romanul "Nu-i timp de ramas-bun" de Linwood Barclay, in pregatire la Editura Leda.