AVANPREMIERA/ Nu-i timp de ramas-bun

Autor: Linwood Barclay 05.01.2010
Premisa romanului este una care da fiori: chiar si niste oameni foarte normali pot ajunge intr-o situatie terifianta si absolut iesita din comun. Cynthia Bigge, o adolescenta dificila, se trezeste mahmura dupa o noapte de petrecere si nu-si mai gaseste familia: tatal, mama si fratele ei Todd au disparut, pur si simplu, din casa, fara sa lase nicio urma, niciun indiciu, nici macar un bilet de ramas-bun. Trec douazeci si cinci de ani si disparitia familiei Bigge a ramas acelasi mister de nepatruns. Dupa atâta timp, Cynthia apeleaza la o emisiune de televiziune gen reality-show, cu speranta ca undeva s-ar putea sa existe cineva care sa stie ceva despre familia ei. Isi angajeaza si un detectiv particular, ceea ce declanseaza o avalansa de semne care spun unul si acelasi lucru: daca scormonesti trecutul, risti sa afli sau sa patesti ceva ce nu-ti doreai.
Bestseller international, tradus in 25 de limbi. Cel mai bine vândut roman in Marea Britanie in anul 2008. "Un excelent roman palpitant, care te tine in suspans pâna la final." - Peter Robinson "Nu-i timp de ramas-bun se citeste dintr-o suflare. Este un thriller pe care-l devorezi intr-o singura repriza. Iei cartea in brate si nu te mai poti ridica pâna nu ai intors si ultima pagina." - Michael Connelly. "O fi, poate, un cliseu sa spui ca nu poti lasa din mâna acest roman, dar mie chiar asa mi s-a intâmplat: am inceput sa-l citesc seara târziu - mare greseala, fiindca a trebuit sa-mi fac o cana de cafea tare dupa miezul noptii, ca sa pot sa termin povestirea obsedanta a lui Barclay." - Ali Karim, January Magazine. "Jurnalistul Barclay, de la Toronto Star, propune un roman-mister, in care suspansul si umorul suculent merg mâna-n mâna." - Booklist
Linwood Barclay s-a nascut in Statele Unite, dar de la vârsta de patru ani traieste in Canada. A studiat limba engleza la Universitatea Trent din Peterborough, Ontario. Prima slujba de gazetar a avut-o la micul cotidian Peterborough Examiner. A lucrat la Toronto Star, cotidianul cu cel mai mare tiraj din Canada. A publicat patru carti de non-fictiune, printre care Last Resort, in care isi relateaza propria experienta ca administrator al unei mici afaceri de familie - o pensiune si un parc de rulote - dupa moartea tatalui sau. In 2004, a inceput sa publice o serie de patru romane politiste - Bad Bad Guys, Lone Wolf, Stone Rain - in care creioneaza acelasi personaj, un tata macinat de anxietati, atotstiutor si nesuferit, pe nume Zack Walker. In afara de Nu-i timp de ramas-bun, care a devenit bestseller international, fiind tradus in douazeci si cinci de limbi, alte recente romane de succes purtând semnatura lui Barclay sunt Too Close to Home (2008) si Fear the Worst (2009).
Când Cynthia s-a trezit din somn, era atâta liniste in casa, incât s-a gândit ca era sâmbata.
Macar de-ar fi fost.
Daca si-a dorit vreodata sa fie sâmbata, sa fie orice, numai o zi de scoala nu, cu siguranta acum era momentul. Inca mai avea stomacul intors pe dos, isi simtea capul parca plin cu ciment si-i trebuia ceva efort ca sa nu-l lase sa-i cada in piept sau intr-o parte.
Isuse Cristoase! Ce naiba era in cosul de gunoi de lânga pat? Nici macar nu-si amintea ca vomitase in timpul noptii, dar, daca avea nevoie de vreo dovada, o avea acolo.
De asta trebuia sa se ocupe mai intâi, pâna nu intrau parintii in camera.
Cynthia s-a ridicat in picioare, s-a clatinat un pic, a luat cu o mâna micul recipient de plastic si cu cealalta a deschis, dar numai putin, usa de la dormitor. Nu era nimeni in hol, asa ca s-a furisat pe lânga usile deschise de la dormitoarele fratelui si parintilor ei, s-a strecurat in baie si a incuiat usa dupa ea.
A desertat galeata in toaleta, a clatit-o in cada, s-a uitat cu ochii impaienjeniti in oglinda. Asa, deci, arata o fata de paisprezece ani când se imbata crita, s-a gândit ea.
Nu era o priveliste prea frumoasa. Abia daca isi mai amintea ce-i daduse Vince sa guste in noaptea dinainte, chestii pe care le luase pe furis de la el de-acasa. Câteva cutii de bere, niste vodca, gin, o sticla deja destupata de vin rosu. Promisese si ea sa aduca din romul tatalui ei, dar i se facuse frica in cele din urma.
Ceva, totusi, ii stârnea curiozitatea. Ceva legat de dormitoare.
Si-a dat cu apa rece pe fata si s-a sters cu prosopul. Apoi a tras aer adânc in piept si a incercat sa se adune, asta in situatia in care mama ei o astepta de cealalta parte a usii.
Dar n-o astepta.
Cynthia s-a indreptat spre camera ei, pe culoarul cu peretii captusiti de postere cu Kiss si alti artisti omorâtori de suflete, care ii scoteau din minti pe parintii ei, simtind mocheta sub vârfurile picioarelor la fiecare pas. In trecere, a aruncat o privire in camera fratelui ei Todd, apoi in cea a parintilor. Paturile erau facute. De obicei, mama ei nu apuca sa le faca decât spre amiaza - Todd nu-si facea niciodata patul, iar mama lor nu-l punea niciodata sa si-l faca -, dar acum iata-le, aratau de parca nici nu s-ar fi dormit in ele.
Pe Cynthia a trecut-o un fior de spaima. Nu cumva intârziase la scoala? Cât de târziu era de fapt?
De unde se afla, vedea ceasul lui Todd pe noptiera. Numai opt fara zece. Aproape o jumatate de ora mai avea pâna la ora ei obisnuita de plecare la scoala.
In casa era liniste.
Cam pe la ora asta isi auzea, de obicei, parintii jos, in bucatarie. Chiar daca nu-si vorbeau, cum se intâmpla de multe ori, tot se auzeau zgomotele slabe facute la deschiderea si inchiderea frigiderului, o spatula scrâsnind in tigaie, zanganitul surd al vaselor in chiuveta, cineva - de cele mai multe ori tatal ei - rasfoind paginile ziarului de dimineata si bombanind câte ceva despre vreo stire care-l enerva.
Ciudat.
S-a dus inapoi in camera ei si a inchis usa. Sa se adune, si-a spus in sinea ei. Sa-si faca aparitia la micul dejun, ca si cum nu s-ar fi intâmplat nimic. Sa simuleze ca n-ar fi fost nici un scandal cu tipete si urlete in noaptea dinainte. Sa se poarte ca si cum tatal ei n-ar fi scos-o cu forta din masina prietenului ei mult mai in vârsta decât ea si n-ar fi adus-o mai mult pe sus acasa.
Privirile i-au cazut pe tema de clasa a noua la matematica, scrisa in caietul deschis de pe biroul ei. Reusise sa rezolve numai jumatate din exercitii inainte sa iasa, pacalindu-se ca le putea termina de dimineata, daca se scula destul de devreme.
Cam pe la ora asta, in fiecare dimineata, Todd facea galagie. Intra si iesea din baie, punea Led Zeppelin la combina stereo, striga pe scari in jos la mama, intrebând-o unde ii sunt nadragii, râgâia, se tinea pâna in fata usii Cynthiei ca sa traga un pârt zdravan.
Nu tinea minte ca el sa-i fi spus ca pleaca devreme la scoala, dar, la urma urmei, de ce i-ar fi spus ei? Nu mergeau prea des impreuna. Pentru el, Cynthia era o tocilara de clasa a noua, desi ea se dadea peste cap sa faca toate prostiile pe care le facea si el. De-abia astepta sa-i spuna ca se imbatase de-a binelea pentru prima oara. Ba nu, stai putin, era in stare s-o pârasca mai târziu, când ar fi dat el de belea si ar fi simtit nevoia sa-si atraga bunavointa parintilor.
Sa zicem ca Todd a trebuit sa plece mai devreme la scoala, dar mama si tatal ei unde erau?
Tata poate ca plecase deja intr-o calatorie de afaceri de-a lui, cum pleca de obicei, inainte sa rasara soarele. Mereu se ducea pe undeva, nu stiai niciodata pe unde putea fi. Pacat ca nu fusese plecat si azi-noapte.
Si mama - poate ca-l dusese pe Todd cu masina la scoala sau ceva de genul asta.
S-a imbracat. Blugi si un pulover. Sa se fardeze. Destul cât sa nu arate ca dracu', dar nu prea mult, ca sa nu inceapa maica-sa iar sa faca bascalie de ea, ca se duce la "preselectii de boarfe".
Când a intrat la bucatarie, s-a blocat.
Nu tu cutii cu cereale scoase afara, nu tu suc, nici cafea facuta in filtrul de cafea. Nu farfurii pe masa, nu pâine in prajitor, nu cani. Nici macar un castron in chiuveta, cu vreo urma de lapte si câtiva fulgi de orez inmuiati in el. In bucatarie arata exact cum ar fi aratat aseara, dupa cina si dupa ce mama ei facuse ordine si curatenie.
Cynthia s-a uitat dupa vreun bilet. Mama era maestra in lasatul de biletele, când trebuia sa iasa. Chiar si atunci când era suparata. Un bilet scurt, in care zicea: "Esti pe cont propriu azi", sau "Fa-ti niste oua, a trebuit sa-l duc pe Todd cu masina", sau macar "Ma intorc mai târziu". Daca era suparata rau, in loc sa semneze "cu drag, mama", scria doar "d., mama".
Nici urma de bilet.
Cynthia si-a facut curaj sa strige:
- Mama?
Dintr-odata, chiar si glasul ei i s-a parut ca suna ciudat. Poate pentru ca era o nuanta in el, pe care nu voia s-o recunoasca.
Vazând ca mama nu-i raspundea, a strigat din nou:
- Tata?
Din nou, nici un raspuns.
Asta, probabil, ca s-o pedepseasca, a presupus ea. Isi suparase parintii, ii dezamagise si acum aveau de gând sa se poarte ca si cum ea nici n-ar fi existat. Nebagare in seama, la scara nucleara.
Poate ca era chiar mai bine. Asa, evita ditamai confruntarea la prima ora a diminetii.
Cum nu se prea simtea in stare sa manânce de mic dejun, Cynthia si-a luat cartile care ii trebuiau la scoala si a iesit pe usa.
Ziarul Journal Courier, facut sul si prins cu o banda elastica, zacea pe prima treapta.
Cynthia l-a dat la o parte cu un sut, fara sa se gândeasca la el, si a pornit cu pasi mari pe aleea pustie din fata casei - si Dodge-ul tatalui ei, si Fordul Escort al mamei lipseau - in directia liceului Milford-Sud. Poate ca, daca ar fi reusit sa-si gaseasca fratele, ar fi aflat care era treaba, cât de mare era buclucul in care intrase de fapt.
Mare de tot, s-a gândit ea.
Nu venise la ora stabilita - devreme, la opt. Intâi si intâi, era o zi de saptamâna si apoi fusese telefonul acela din cursul serii, ceva mai inainte, de la doamna Asphodel, care-i spusese ca, daca nu-si preda temele la engleza, nu trecea clasa. Le spusese parintilor ei ca se ducea la Pam sa-si faca temele, ca Pam se oferise s-o ajute sa recupereze ce avea la engleza, chiar daca era o prostie si o pierdere de vreme.
- Bine, dar sa fii acasa pâna la opt.
- Haide, zau! zisese ea. Abia daca am timp sa fac una din teme. Vrei sa pic? Asta vrei?
- Opt, zisese tatal ei. Nu mai târziu.
Bine, da-o incolo, se gândise ea. Venea când venea, si gata.
La opt si un sfert, vazând ca Cynthia nu se intorsese acasa, mama ei sunase la Pam, ii raspunsese mama lui Pam si ea intrebase:
- Buna! Sunt Patricia Bigge. Mama Cynthiei. Pot sa vorbesc cu Cynthia?
Mama lui Pam zisese:
- Poftim?
Nu numai ca Cynthia nu era la ei, dar nici macar Pam nu era acasa.
Atunci, tatal Cynthiei isi luase palaria de fetru decolorata, pe care si-o lua peste tot, se urcase in Dodge si incepuse sa faca ture prin imprejurimi, uitându-se dupa ea. Banuise ca putea sa fie cu baiatul ala, Vince Fleming, cel de saptesprezece ani, din clasa a unsprezecea, care isi luase permisul si conducea un Mustang rosu, mâncat de rugina, din a970. Lui Clayton si Patriciei Bigge nu prea le era la suflet. Copil dificil, familie cu probleme, influenta nefasta. Cynthia isi auzise parintii vorbind, intr-o seara, despre tatal lui Vince, ca era certat cu legea sau ceva de genul asta, dar se gândise ca erau niste rahaturi.
Din pura intâmplare, tatal ei zarise masina la capatul parcarii de la mall-ul Connecticut Post, pe soseaua Postei, nu departe de cinematografe. Mustang-ul era parcat cu spatele la bordura si tatal ei oprise in fata lui, blocându-l. Ea realizase din prima clipa ca el era, fiindca ii vazuse palaria de fetru.
- Cacat! exclamase Cynthia.
Bine ca nu venise cu doua minute mai devreme, când se lingeau, sau când Vince ii arata noul lui briceag. Cristoase, apasai butonul asta mititel si pac! - sase toli de otel apareau brusc. Vince si-l tinuse in poala, miscându-l de colo-colo si rânjind, de parca ar fi fost altceva. Cynthia incercase si ea sa-l tina in mâna, spintecase aerul din fata ei si chicotise fericita.
- Usor, zisese Vince precaut. Poti face mult rau cu unul ca asta.
Clayton Bigge venise glont la portiera din dreapta si o smucise de-i scârtâisera balamalele ruginite.
- Bai, tu ala, vezi ce faci! zisese Vince, fara cutit in mâna acum, doar cu o sticla cu bere, dar aproape la fel de amenintator.
- Nu sunt "bai, tu ala" cu tine, zisese tatal ei, luându-si fiica de brat si ducând-o catre masina lui. Dumnezeule mare, duhnesti a bautura! ii spusese ei.
Si-ar fi dorit sa poata muri chiar atunci.
Nu se uitase la el si nu zisese nimic, nici macar atunci când el incepuse sa turuie despre cum nu-i facea decât necazuri si ca, daca nu-si baga mintile in cap, avea sa fie toata viata o ratata, ca nu stia unde gresise el, ca nu-si dorise decât s-o vada crescând fericita si da-i, si da-i, si da-i - Cristoase, omul asta chiar si când era nervos conducea de parca ar fi dat examen pentru permisul auto, nu depasea niciodata viteza legala, semnaliza de fiecare data, incredibil era tipul.
Când ajunsesera pe aleea din fata casei, ea se daduse jos din masina pâna sa apuce el s-o parcheze propriu-zis, deschisese larg usa, intrase cu pasi mari, incercând sa nu se clatine, in timp ce mama ei, care o astepta in picioare in hol, aratând nu atât furioasa, cât ingrijorata, ii spunea:
- Cynthia! Unde ai…
Trecuse pe lânga maica-sa si urcase in camera ei. De jos, tatal ei strigase:
- Coboara inapoi! Avem ceva de discutat!
- Mai bine ati crapa! le tipase ea si trântise usa.
Atâta doar si-a amintit pe drumul spre scoala. Restul serii era inca un pic incetosat.
Tinea minte ca se asezase pe pat si se simtea ametita. Luase hotarârea sa se intinda, gândindu-se ca pâna dimineata i-ar fi trecut, dupa vreo zece ore bune de somn.
Se puteau intâmpla multe lucruri pâna a doua zi dimineata.
La un moment dat, pendulând intre somn si trezie, i se paruse ca auzea pe cineva la usa ei. Ca si cum ar fi ezitat in fata usii daca sa intre sau nu.
Mai târziu, i se paruse ca auzea din nou acelasi lucru.
Se ridicase oare sa vada cine era? Incercase macar sa se dea jos din pat? Nu reusea sa-si aduca aminte.
Mai avea putin pâna la scoala.
Treaba era ca avea remuscari. Incalcase aproape toate regulile casei intr-o singura noapte. Incepând cu minciuna despre mersul acasa la Pam - cea mai buna prietena a ei, la care se ducea mai tot timpul, la care ramânea peste noapte la fiecare al doilea sfârsit de saptamâna. Mama ei o placea pe Pam, poate chiar avea incredere in ea, s-a gândit Cynthia. Amestecând numele lui Pam, crezuse c-ar fi reusit sa câstige putin timp, ca mama ei n-ar fi sunat-o chiar asa repede pe mama lui Pam. Minunat plan.
Macar daca s-ar fi oprit acolo cu infractiunile. Nu venise la ora stabilita. Se dusese in parcare cu un baiat. Cu un baiat de saptesprezece ani. Cu un baiat despre care se spunea ca sparsese geamurile scolii cu un an in urma si ca furase masina vecinului, ca sa faca o tura.
Parintii ei nu erau chiar asa de rai. Cel mai adesea. Mai ales mama. Tatal ei… la dracu', nici el nu era chiar asa rau, cu conditia sa fie acasa.
Poate ca totusi mama il dusese pe Todd cu masina la scoala. Daca avea practica si era in intârziere, se putea foarte bine ca mama sa-l duca si de acolo sa mearga la cumparaturi. Sau la "Howard Johnson", sa bea o cafea. Se mai ducea din când in când.
Prima ora, cea de istorie, s-a dovedit un dezastru. La ora a doua, de matematica, a fost si mai rau. Nu se putea concentra, simtea ca-i pocnea capul.
- Cum te-ai descurcat cu exercitiile, Cynthia? a intrebat-o profesorul de mate.
Nici nu s-a uitat la el.
Chiar inainte de prânz, s-a intâlnit cu Pam, care i-a spus:
- Ce, Doamne iarta-ma, daca te-apuci sa-i spui mamei tale ca esti la mine, spune-mi dracului si mie! Poate c-atunci as reusi sa-i spun si eu ceva maica-mii.
- Pardon, a zis Cynthia. Ce, a facut vreo criza?
- Când m-am intors, a zis Pam.
La prânz, Cynthia a iesit putin de la bufet, s-a dus la telefonul cu fise al scolii si a format numarul de acasa. Voia sa-i spuna maica-sii ca-i parea rau. Foarte, foarte rau. Si apoi s-o intrebe daca putea sa vina acasa mai devreme, sa-i spuna ca nu se simtea bine. Mama ei avea s-o ingrijeasca. Nu putea sa mai fie suparata pe ea, daca ii era rau. I-ar fi facut supa.
Dupa vreo cinsprezece apeluri, a renuntat, apoi s-a gândit ca poate formase numarul gresit. A incercat din nou - nici un raspuns. Numarul de telefon al tatalui ei de la serviciu nu-l avea. Atât de mult timp era pe drumuri, incât trebuia sa astepti sa dea el un semn de viata de pe unde se oprea.
Cynthia statea de vorba in fata scolii cu niste prieteni, când Vince Fleming a trecut in Mustang-ul sau.
- Imi pare rau pentru mizeria de azi-noapte, i-a spus el. Bai, da' e parfum taica-tu.
- Mda, ma rog, a zis Cynthia.
- Ei, si? Ce s-a intâmplat dupa ce ai ajuns acasa? a intrebat-o Vince.
Era ceva in felul in care formulase intrebarea, de parca ar fi stiut deja raspunsul. Cynthia s-a multumit sa ridice din umeri si sa dea din cap, nu voia sa vorbeasca despre asta.
Vince a intrebat-o:
- Unde-i frate-tu azi? - la care Cynthia a exclamat:
- Poftim?
- E acasa, e bolnav?
Nimeni nu-l vazuse pe Todd la scoala. Vince i-a spus ca avea de gând sa-l intrebe, asa, in treacat, cam in ce necazuri o bagase pe ea, pe Cynthia, daca era consemnata in casa, fiindca spera sa iasa impreuna vineri seara sau sâmbata. Prietenul lui, Kyle, i-ar fi facut rost de niste bere, puteau sa mearga in locul ala, sus pe deal, sa stea in masina poate, sa se uite la stele, corect?
Cynthia a luat-o la fuga spre casa. Nu l-a rugat pe Vince s-o duca cu masina, cu toate ca era chiar acolo. N-a mai trecut pe la secretariatul scolii, ca sa anunte c-o stergea mai devreme. A alergat tot drumul, spunându-si in gând: "Te rog, fa sa fie acolo masina ei, te rog, fa sa fie acolo masina ei".
Dar când a cotit-o de pe soseaua Pumpkin Delight pe Hickory si in fata i s-a ivit casa ei cu etaj, Fordul Escort galben, masina maica-sii, nu era acolo. Chiar daca i se taiase rasuflarea, când a intrat in casa, tot a strigat-o pe mama ei. Dupa aceea, si pe fratele ei.
A inceput sa tremure, apoi si-a impus sa se stapâneasca.
N-avea nici un sens. Oricât de suparati ar fi fost parintii pe ea, nu i-ar fi facut una ca asta, nu-i asa? Sa plece asa, pur si simplu? S-o ia din loc fara sa-i spuna? si sa-l ia cu ei si pe Todd?
Cynthia s-a simtit aiurea ca facea un asemenea gest, dar a sunat, totusi, la usa familiei Jamison de alaturi. Exista, probabil, o explicatie simpla pentru toata situatia, ceva ce ea uitase, vreo programare la dentist, ceva, si dintr-o clipa intr-alta mama ei putea sa intre pe aleea din fata casei. S-ar fi simtit o proasta desavârsita, dar nu asta o deranja.
A inceput sa peroreze, când i-a deschis doamna Jamison, despre cum se trezise ea, si nu era nimeni acasa, si cum se dusese apoi la scoala, si nu-l gasise pe Todd, si mama ei tot nu…
Doamna Jamison a zis:
- Stai putin, totul este in ORDINE. Probabil ca mama e la cumparaturi, dupa care a insotit-o pe Cynthia pâna acasa, aruncând o privire la ziarul care inca nu fusese ridicat de acolo.
Au cautat impreuna si la parter, si la etaj, apoi din nou in garaj si afara, in curtea din spate.
- Asta chiar ca-i ciudat, a zis doamna Jamison, care nu prea stia ce sa creada, asa incât, fara tragere de inima, a sunat la politia din Milford.
A trecut un politist, care la inceput nu parea deloc ingrijorat. Dar curând au venit mai multi politisti si mai multe masini si, pâna seara, uniformele impânzisera locul. Cynthia ii auzea cum faceau descrierea celor doua masini ale parintilor ei si sunau la spitalul din Milford. Alti politisti mergeau in susul si in josul strazii, bateau la usi, puneau intrebari.
- Esti sigura ca n-au zis nimic despre vreo plecare pe undeva? a intrebat un barbat care s-a prezentat detectiv si care nu purta uniforma, ca toti ceilalti politisti. Pe nume Findley… sau Finlay.
Oare chiar credea ca ea putea sa uite un asemenea detaliu? Ca putea sa spuna brusc: "A, da, imi aduc aminte! Au plecat in vizita la sora mamei, la matusa Tess!"
- Vezi tu, a zis detectivul, nu s-ar zice ca mama, tata si fratele tau si-au facut bagajele si au plecat, nimic de genul asta. Hainele lor sunt aici, valizele - la subsol…
S-au pus o multime de intrebari. Când isi vazuse parintii ultima data? La ce ora se dusese la culcare? Cine era baiatul ala cu care fusese? Cynthia s-a straduit sa-i povesteasca totul detectivului, ba chiar a recunoscut ca ea si parintii ei se certasera, omitând sa-i spuna, totusi, cât de rau fusese, ca se imbatase si ca le spusese ca mai bine crapau.
Detectivul asta parea de treaba, dar nu punea intrebarile care o framântau pe Cynthia. De ce ar fi disparut mama, si tatal, si fratele ei? Unde s-ar fi putut duce? De ce n-o luasera si pe ea cu ei?
Dintr-odata, parca au apucat-o pandaliile, a inceput sa intoarca bucataria cu dosul in sus. A ridicat si a scuturat servetele, a mutat prajitorul de pâine, s-a uitat pe sub scaune, in crapatura dintre aragaz si perete - si toate astea cu lacrimile siroindu-i pe fata.
- Ce-ai patit, iubito? a intrebat-o detectivul. Ce faci?
- Unde-i biletul? a intrebat Cynthia, cu ochi rugatori. Trebuie sa fie un bilet. Mama nu pleaca nicaieri fara sa lase un bilet.

Fragment din romanul "Nu-i timp de ramas-bun" de Linwood Barclay, in pregatire la Editura Leda.