CONCERT/ Ce ne mai spune Garbarek?
Autor:
Virgil Oprina
01.12.2009
Am avut sansa de a-l asculta pe viu pe Jan Garbarek acum
mai multi ani, cu ocazia unui recital inclus in binecunoscutul
Festival de jazz de la Sibiu. Era o dupa-amiaza frumoasa, parca de
primavara, iar recitalul avea loc pe o scena deschisa in Piata
Mare. Lumina cu reflexe rosietice a "orei de aur", cum o numesc
fotografii, facea ca fetele spectatorilor - majoritatea intrati
intr-un fel de transa a simturilor - sa capete tuse
serafice.
Sunt oameni, pacat ca nu mai multi, care chiar asculta muzica.
O fac dintr-o cerere interioara pur si simplu, la care educatia mai
mult sau mai putin specializata isi spune cuvântul. Si se pare ca
la Bucharest Masters of Jazz - evenimentul jazz-istic numarul unu
al anului organizat de Media Services Events - acest gen de
spectatori nu au lipsit si bine au facut.
In cea mai mare parte a
programului oferta s-a adresat celor care sunt dispusi sa si
gândeasca la mesajul pe care il propune textul muzical. Daca la
Eliane Elias melodicitatea accesibila cuprindea si un substrat de
autenticitate, puritate a stilului si trasaturi personale puternice
ale artistei, la Power of Three (Chick Corea, Staney Clark,
LennyWhite), spectacolul virtuozitatii purta atentia noastra
cerebrala si afectiva adesea in zone avansate de cercetare
armonica.
Ultimul concert al festivalului este cel care a prilejuit
reintâlnirea cu Jan Garbarek, saxofonistul norvegian devenit
printr-o imensa si diversa activitate de interpret si compozitor o
figura emblematica pentru substilul etno-jazz, o reintâlnire de
succes, daca e sa ne referim la aproximativ cei aproape patru mii
de spectatori prezenti la Sala Mare a Palatului.
Fata de amintirile mele estompate de cei zece ani, acum datele
auditiei au fost diferite mai mult din punctul de vedere al
publicului. Daca Piata Mare a Sibiului de atunci purta deja un aer
de vacanta in blânda lumina a soarelui, acum, cei prezenti in sala
veneau dupa o zi de munca si o lupta surda cu traficul
Bucurestiului. Intunericul salii a contribuit la cresterea gradului
de intimitate pe care si acum, ca si atunci, muzica lui Garbarek o
presupune. Au fost de toate. Pedale armonice, efecte, mix de
stiluri mergând de la pop (mult pop), trecând prin world music cu o
dominanta din zona India-Pakistan, provenind din modul luxuriant de
ambientare a percutiei, notele de funk, cuban-tumbao, flamenco
si... multe altele.
Cred ca Jan Garbarek ne-a spus si cu acest prilej cam acelasi
lucru. Si anume ca diversitatea muzicala a lumii poate fi
cuceritoare chiar si daca e sa ne raportam la clisee. Picat in
capcana proprie personalitatilor muzicale puternice, Jan Garbarek
are si el de luptat, inerent, cu propriul sau cliseu. Cei care i-au
si ascultat muzica, punând inchisul ochilor si datul din cap pe
planul doi, nu pot sa nu aprecieze efortul artistului de a lupta cu
propriul sau mit sonor. Tocmai de aceea fermecator, acest efort a
fost si in acest concert inegal, cel putin prin rezultatele sale.
Partenerii sai - atunci când nu au avut nitiative epigonice, cum a
fost cazul celui desfasurat in solo de chitara bas - au punctat cu
eficienta in discursul diversitatii, altminteri tinuta in frâu de o
forma a pieselor mult mai stricta decât la alti invitati de marca
ai festivalului. Daca la Brandford Marsalis Group o piesa chiar s-a
nascut sub ochii nostri, aici actul creatiei de moment s-a mutat
undeva in afectul fiecaruia. Probabil ca, fara sa o doreasca, Jan
Garbarek ne-a transmis subliminal si faptul ca diversitatea cu
parfum exotic isi are - ca orice lucru - limitele sale.