FESTIVAL/ Marele Jazz

Autor: Virgil Oprina 28.10.2009

Desi atât numarul cât si calitatea concertelor din larga arie stilistica denumita jazz-rock este in continua crestere, pentru bucuresteni - cel putin - "Bucharest Masters of Jazz Festival" reprezinta momentul de vârf al anului. Si in acest an, calitatea artistilor invitati a bucurat pe toata lumea care a asistat la concerte, fie ei profesionisti sau melomani.

In mod paradoxal, tocmai aceasta revarsare de fantezie armonica, de explozii ritmice, cu sau fara intârziere, a adus o nota de rigoare unor zile in care incredibilul politic si stupefactia sociala sunt starile care au dominat cel putin discursul mediatic. Cele trei zile ale festivalului organizat de Media Services Events care au fost gazduite si la aceasta editie de Sala Mare a Palatului - o sala foarte potrivita pentru acest gen de concerte - au cuprins cinci recitaluri adunând la Bucuresti nume importante ale jazz-ului mondial. Richard Bona si Eliane Elias, Power of Three - Chick Corea, Lenny White, Stanley Clarke , Mike Stern Band si Branford Marsalis Quartet si Jan Garbarek Group (spectacol care va avea loc pe data de 25 noiembrie) reprezinta o colectie de vedete ale genului pe care cei care au dorit si au putut, le-au vazut si ascultat pe viu pentru prima data in România, exceptie facând Chick Corea, devenit un adevarat guest star al festivalului, si Mike Stern.
Cam acestea sunt faptele. La acestea, pentru ca mesajul jurnalistic sa fie complet, trebuie mentionat faptul ca media biletelor vândute pe concert a reprezentat aproape doua treimi din capacitatea de 2.500 de locuri, iar ca stângaciile organizatorice - ma refer la cele de ordin tehnic (iluminare, sunet) - nu au lipsit, nu de alta, dar altminteri, datorita valorii confirmate a artistilor, chiar am fi putut ca, timp de trei zile, pentru doua ore si jumatate, sa uitam unde ne aflam.
Dar despre ceea ce au trait si simtit cei mai multi dintre cei prezenti in sala merita de fapt sa vorbim. Din fericire, fiecare artist a reusit, alegând cai diferite si nu intotdeauna pe cele mai usoare, sa comunice cu sala in sensul emotional cel mai autentic. Au fost aproape de toate. De la universul african care a dominat demonstratia unui auz muzical rarisim, cum a fost cazul lui Richard Bona, trecând printr-o zona de eleganta plina de virilitate a unui latino-jazz autentic alaturi de Eliane Elias, si ajungând la adânci introspectii modale alaturate unei virtuozitati de o seninatate si bucurie aproape juvenila marca Power of Three - Chick Corea, Lenny White, Stanley Clarke sau la etalarea unor mereu noi fatete ale aceluiasi pattern cultural nord american exemplar oferite publicului de Mike Stern Band si Branford Marsalis Quartet.
Am remarcat cu bucurie si de aceasta data numarul mare al muzicienilor români - mai mult din zonele stilistice adiacente jazz-ului - veniti sa se bucure sincer de concertele acestui festival. Mult prea putine figuri din lumea propriu zisa a jazz-ului autohton au avut insa "bani de bilet" pentru ai vedea la lucru pe colegii lor "din strainatate".
Cum insa comparatia cu ceea ce se intâmpla la noi nu isi are locul, sa mai spunem ca bucuria nu ne-a fost stricata nici la aceasta editie de pianul pe care cu generozitate Chick Corea a acceptat, iata, din nou sa cânte desi nu se ridica la nivelul nici unui pian pe care acest important gânditor al muzicii contemporane are ocazia sa puna mâna, indiferent de tara in care se afla (poate ar fi fost potrivit sa i se puna la dispozitie noul pian al festivalului Enescu). De asemenea, nici intâmplari ilare precum anuntul de chemare a spectatorilor din pauza, pornit la volum maxim pe mijlocul unui solo al lui Stanley Clarke sau microfoniile - pentru nostalgicii anilor '90 care l-au "surprins" pe Richard Bona nu au reusit sa ne altereze entuziasmul.
Cântat in acest fel, jazz-ul este o lectie de viata menita sa inspire chiar si cele mai refractare firi. Nu mi-am putut da seama daca procentul publicului nou a fost mai mare sau nu la acest festival. Am vazut in schimb copii de la cinci la doisprezece ani care au stat pâna la sfârsit fara a fi amenintati de parinti sau purtati pe brate in mrejele lui Orfeu la iesirea din sala. Altminteri publicul - asa cum se va intâmpla si se intâmpla peste tot in lume - a primit dupa puteri ceea ce a dorit, fie ca a fost vorba despre efecte, poleiala si "armonii frumoase pe melodii cunoscute", sau despre provocari intelectuale venite din partea unor muzicieni care au impartasit o parte din cautarile lor unor spectatori cu preocupari asemanatoare, fie ele muzicale sau nu.
Oricum, bucuria a fost sincera din partea tuturor. Abia astepam Marele Jazz de la anul.