CRONICĂ / Un duşman al poporului (II)
Autor:
Daniel Cristea Enache
24.09.2009
Urmând firul cronologic, "Frica şi pânda" infăţişează episoade semnificative din viaţa civilă a autorului-personaj, după ieşirea lui din inchisoare. In interiorul acestei expuneri lineare, apar insă nişte constante - elemente biografice sau ideologice - pe care Florin Constantin Pavlovici le subliniază prin insistenţă şi reluare.
Mai intâi, ceea ce se intâmplă afară e in mod repetat
raportat la secvenţele-stas ale vieţii de deţinut. Redevenind
liber, acesta constată că libertatea recâştigată este limitată,
relativă şi, in orice caz, neimpărtăşită cu compatrioţii feriţi de
experienţa detenţiei politice. Majoritatea colegilor, a
cunoscuţilor şi a oamenilor străini cu care incă tânărul Florin
Constantin Pavlovici işi intersectează paşii sunt mai laşi decât
minoritatea luminoasă a camarazilor de inchisoare. Memorialistul e
uimit să constate (să-şi amintească) reacţii disparate care,
cumulate, duc la un portret generic jalnic. Femeile se dovedesc
mult mai curajoase decât bărbaţii; mai solidare şi mai aproape de o
victimă a regimului decât reprezentanţii sexului virtualmente
tare.
..
Verificată cu atâtea prilejuri,
observaţia aceasta se inscrie intr-o logică a inversiunilor
psiho-morale pe care societatea nouă, construită pe fraudă şi
teroare, le produce multiplicator. Aşa cum foşti colegi de
"idealuri" şi de suferinţă sunt racolaţi de Securitate şi
transformaţi in informatori, o femeie necunoscută poate face (şi
chiar face) un gest omenesc pe care apropiaţii şi rudele de parte
bărbătească il consideră mult prea riscant. Astfel că libertatea
condiţionată a duşmanului poporului reeducat in inchisori şi lagăre
de muncă e mai consistentă şi mai autentică decât libertatea celor
care-şi tem atât de mult cariera, postul, relaţiile şi avantajele,
incât şi-o ingrădesc singuri. Iată o scenă ilustrativă pentru
mutaţia individuală, decupată şi focalizată din cea socială:
"Aşadar, cei doi prieteni pentru care fusesem bătut in ancheta
Securităţii erau ei inşişi angajaţi ai acelei instituţii, ca
ziarişti la oficiosul MAI. Informaţia m-a pus pe gânduri. In cele
din urmă, m-am decis să-l sun, neputând rezista dorinţei de a-l
revedea pe omul de care mă simţeam legat sufleteşte. Am format
numărul şi mi-a răspuns chiar el. I-am recunoscut vocea şi mi-am
spus numele. A urmat o pauză, după care l-am auzit silabisind,
parcă necrezându-şi urechilor: - Cine zici că-i la telefon? -
Florin Pavlovici. - Da? Şi ce vrei?
Peste vară, la câteva luni de la
această scurtă şi infricoşătoare convorbire telefonică, am dat nas
in nas cu Nichifor Pietriş, in centrul Capitalei, cam in dreptul
Universităţii. Când m-a văzut, a rămas incremenit o clipă, aceeaşi
clipă de reflecţie care ii hotărâse şi pauza de la telefon, după
care a ţâşnit printre automobile, riscând să fie lovit de ele, până
pe celălalt trotuar al bulevardului. Ce l-a făcut să fugă in felul
ăsta de un prieten este greu de spus. Mie mi-a amintit o scenă din
Dostoievski, in care bătrânul Fiodor Karamazov, saltimbancul acela
sentimental, şi desfrânat, şi ticăloşit, e intrebat de cineva: «De
ce-l urăşti pe Cutare? Ce ţi-a făcut?» La care, nemernicul a
răspuns: «Omul nu mi-a făcut nimic, in schimb, eu i-am făcut o
porcărie aşa de mare, că de-atunci nu mai pot să-l văd in ochi.»
Prietenul meu Nichifor Pietriş reacţionase aşa cum reacţionase nu
pentru că ar fi fost ticălos - in fond, avea inimă bună - şi nici
din motive de ideologie, nu avea apetit pentru aşa ceva, ci pentru
că frica ii intrase in oase, iar oasele infricoşate făceau ca
laşitatea să-i strălucească in culorile indecenţei." (pp.
17-18).
Strategii de apărare mai
sofisticate decât fuga, dar tot jalnice, sunt dublul discurs şi
comportamentul schizoid al intelectualilor, care intr-un fel
gândesc şi vorbesc in privat, şi cu totul altfel se exprimă in
spaţiul public confiscat şi controlat de Stat. Parcurgând, in
ultimii ani, cele peste optzeci de volume din arhiva CNSAS
compunând Dosarul de obiectiv al Radioteleviziunii, Florin
Constantin Pavlovici descoperă ceea ce ştia deja din propria
experienţă de viaţă, astăzi sistematizată memorialistic.
Intelectuali subţiri sau măcar cu pretenţii au fost in realitate -
in dubla realitate a parcursului lor - colaboratori benevoli ai
regimului şi turnători abjecţi ai colegilor. Una dintre surse, o
graţioasă poetă cu iniţialele S. J. şi cu numele de cod VALERIA,
este folosită cu excelente rezultate incepând cu anul 1980. In cel
mai sinistru deceniu al ceauşismului, când nimeni nu mai poate avea
nici o iluzie asupra societăţii socialiste multilateral
dezvoltate, poeta-sursă "nu are reţineri in a ne informa cu
orice aspect, indiferent de persoană, care prezintă interes pentru
noi". Iar "pentru munca desfăşurată a fost recompensată". E numai
un exemplu din zecile descoperite şi analizate de un memorialist cu
memorie neselectivă, fără părtiniri şi circumstanţieri
subiective.
Extrem de interesantă este
această constantă ideologică, in care intră, de la un punct incolo,
şi reacţia adversă a "uneltitorului contra ordinei sociale".
Nolens-volens, biografia lui se va incărca de sarcinile
ideologiei unice. Lupta şi ura de clasă, inregimentarea şi
disciplinarea individului, suspiciunea colectivă intreţinută prin
metode specifice şi sentimentul de totală dependenţă faţă de
Partidul omniscient şi omnipotent ingustează la maximum câmpul de
posibilităţi al subiectului, culoarele lui de salvare. Angajarea la
secţia culturală a Radioului se datorează climatului mai liberal al
anului 1968 şi păstrează, până in decembrie 1989, un caracter
provizoriu, o mereu actualizabilă variantă de eliminare a
elementului ostil.
Ostilitatea acestuia e reală şi
ea se răsfrânge ori se ghiceşte in numeroase scene. Dar, neputând
fi una de acţiune, rămâne exclusiv una de reacţie. Ca
milioane de compatrioţi, mai laşi sau mai curajoşi, Florin
Constantin Pavlovici se vede legat, prin toate firele vieţii lui
"libere", exact de Sistemul care l-a condamnat la cinci ani de
inchisoare şi care controlează, in continuare, totul. Nu are
importanţă că un informator e agramat şi altul ageamiu. Este
notabil, dar nu esenţial că din documentele consultate la CNSAS
reies limitele Securităţii. Ceea ce contează cu adevărat e că
ideologia unică a fost impusă unui popor intreg prin deposedarea
lui de dreptul fundamental al alegerii libere. Fără posibilitate de
decizie reală, individul neatrofiat moral se va retranşa intr-o
lume lăuntrică, mimând supunerea şi revanşându-se tocmai prin acel
dublu discurs acuzat de memorialist. Adevărurile cunoscute de toţi
trebuie ferite, de către el sau de către ea, de prea multele urechi
indiscrete. Socializarea adevărurilor comunitare, ca şi a opiniilor
nenumărate din ţesătura fină a libertăţii, a devenit in Republica
Socialistă România imposibilă.
Intr-un mod logic, şi cu atât
mai terifiant, perspectiva ideologică anexează şi aceste insule de
gândire liberă. Procesul se vede destul de clar in "Frica şi
pânda", chiar dincolo de intenţiile autorului. Florin Constantin
Pavlovici se răzbună pe ideologia care i-a malformat viaţa
inversându-i, pur şi simplu, termenii. El neagă ceea ce aceasta
afirmă, gândind in ecuaţia supraindividuală pe care s-ar fi cuvenit
s-o respingă. Altfel spus, reacţia de dezgust faţă de propaganda
regimului defunct e... tot in termeni de clasă. In viziunea
autorului, "lefegiii noii instituţii de represiune au fost, la
inceput, sub domnia proletară a lui Gh. Gheorghiu-Dej, scursura
satelor, scursura oraşelor, scursurile umane. Analfabeţi,
complexaţi şi frustraţi, işi completau insuşirile acestea cu
brutalitatea fără margini." (p. 58). Şi in aceeaşi abordare: "Nu
m-a mirat să observ că sărăntocii, leneşii şi beţivii care, pe
vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, deveniseră activişti comunali ori
raionali, ajunseseră iarăşi ori erau pe cale să ajungă, ei inşişi
sau prin odraslele lor, sărăntocii, leneşii şi beţivii locului,
după cum fiii şi fiicele gospodarilor de altădată puneau, intr-un
fel sau altul, stăpânire pe sat, in ciuda faptului că părinţii lor,
etichetaţi chiaburi, fuseseră jefuiţi in numele poporului,
arestaţi, trimişi la Canal, bătuţi de miliţieni, batjocoriţi, chiar
ucişi." (p. 93). Două mostre de wishful thinking care nu mai
necesită comentarii.
Din fericire, memorialistul il
scoate pe autor din această perspectivă ideologizată şi aproape
simplistă asupra unor transformări ireversibile operate, la sat sau
la oraş, in anii comunismului. De fiecare dată când priveşte o
figură desprinsă de colectivitate, Florin Constantin Pavlovici işi
regăseşte supleţea caracterizărilor şi suculenţa portretistică din
Tortura, pe inţelesul tuturor. De la Nichita Stănescu la
Octavian Paler şi de la indrăgitul Alexandru Ivasiuc (coleg de
inchisoare) la antipatizatul Marin Preda, o galerie intreagă de
scriitori pe care fostul om de Radio i-a intâlnit şi i-a studiat
suficient de bine pentru a le prinde nota definitorie colorează
paginile cărţii. Dacă sursele Securităţii şi autorii de texte
omagiale se exprimă in limbajul de lemn autohton, provocând
lehamitea cititorului de nevoie, aceşti autori observaţi aici de
aproape sunt vii şi expresivi. Inclusiv cei "accesaţi" prin
istorisirile şi anecdotica altora. Fănuş Neagu, de exemplu, e văzut
prin intermediul lui Al. Ivasiuc. Greu de găsit două structuri
umane şi două tipuri de scriitor mai diferite. Şi totuşi,
portretizarea unuia prin ochiul celuilalt e memorabilă: "Admira la
el lucruri pe care i-ar fi plăcut să le facă, dar pentru care nu
era dotat: să bea butoaie de vin fără să se imbete, să se culce cu
femei necunoscute inchipuindu-şi că le iubea din tinereţe, să evoce
in scrisul său umanităţi şi peisaje inexistente, angelic, grotesc,
inspirat. (...) Partidele de pocher se desfăşurau la palatul
Mogoşoaia, rechiziţionat abuziv şi decretat casă de creaţie, unde
câţiva scriitori locuiau cu anii, pe cheltuiala vistieriei publice.
- Fănuş a stat in palatul lui Constantin Brâncoveanu mai mult decât
au stat domnitorul şi toţi urmaşii lui laolaltă, de la 1700 şi până
astăzi, a calculat cu suspectă admiraţie Saşa." (p.
208).
Să inchei pe această notă
cronica la o carte instructivă, şi deci apăsătoare, despre Epoca de
Aur a bieţilor mei părinţi.
*) Florin Constantin Pavlovici, Frica şi pânda, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, 232 p.