MEMORII / Amintiri de la Marea Unire (III). Un barbat care nu se teme de nimeni

Autor: Dr. Ilie Lazar 16.09.2009
Una dintre figurile luminoase ale Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, dar cu un destin la fel de tragic ca al multora dintre contemporanii sai care au crezut si au luptat pentru idealurile nationale ale romanilor, a fost si maramureseanul Ilie Lazar, cel care, ca sublocotenent in armata austro-ungara, a arborat steagul romanesc la Cernauti in noiembrie 1918 si a fost purtatorul stindardului Maramuresului istoric la Adunarea Populara de la Alba Iulia. Reintors in Maramures, ia parte activa la organizarea adunarilor pregatitoare actului Marii Uniri. Fragmentul face parte dintr-o lucrare mai ampla, pe care istoricul Gheorghe. I. Bodea o pregateste in vederea publicarii. (Radu Constantinescu)
Dupa cele petrecute in Cernauti, cu un tren militar plec spre Maramures. Seara sosesc la Iacobeni, unde trag la preotul Mihalcea, familia caruia ma primeste si-mi ofera gazduire pana dimineata, cand urma sa plec, prin Carlibaba - Prislop spre Borsa. In timpul cinei ce ne ofera preoteasa, se aud in gara si in strada impuscaturi si urlete, zise cantari.
Agitata, toata familia ne interesam ce poate fi. La un moment dat deslusesc strigate: "Este aici, la popa, ascuns un ofiter ungur". Speriata, preoteasa imi spune: "D-le Lazar, mi se pare ca acesti soldati beti, care impusca, va cauta pe d-voastra. Va rog, sariti afara pe geam, ca vin spre noi". O linistesc si le ies in cale, intampinandu-i la poarta. Intru in discutie cu ei si reusesc sa-i conving ca si eu sunt tot atat de bun roman ca si ei si le spun ca in Cernauti e deja Romania Mare si scot din geamantanele ce le aveam niste panglica tricolor si le dau la fiecare la chipiu. Ei, toti beti morti, imi spun ca sunt fugari de pe frontul italian si ca, trecand prin Ungaria, au fost batuti si jefuiti de tot ce aveau, si ei cred ca sunt roman si ca nu ma omoara, dar trebuie sa le dau tot ce am asupra mea, geamantane, bani, ba unul imi ia din cap si chipiul, schimbandu-l cu al lui. Nefiind nici o solutie, ei fiind toti beti, nu m-am opus jafului caruia m-au supus. Aveam in bagaj si o vioara, pe care mi-au cumparat-o soldatii mei la Nicolaiov, de ziua mea. I-am rugat pe acesti fugari, toti romani din judetele Campulung, Strojenet si Radauti, sa-mi lase barem vioara, toate celelalte pot sa le ia. N-am reusit. Peste cativa ani, in calitate de deputat, am rugat pe toti colegii deputati din judetele de mai sus sa se intereseze daca nu cumva s-ar gasi vioara mea. Toate insa au fost zadarnice!
A doua zi dimineata, la o ora mica (era in jurul datei de 12-15 noiembrie), despuiat de tot bagajul ce aveam, chiar si fara palton de iarna, care mi s-a luat de asemenea, pornesc in mars fortat prin Carlibaba-Popesti, spre Borsa. Era o distanta de cca 45-50 km. De aceea am socotit ca trebuie sa pornesc tare de dimineata, pentru a nu innopta in varful muntilor.
Dupa masa, pe la orele 3-4, aproape de varful Prislopului, ajung din urma pe un biet om necajit, care venea de trei luni pe jos din captivitate din Rusia. Intru cu el in vorba si-mi spune ca se numeste Hotea Mihai si ca este din comuna Hoteni (vreo 10 km distanta de satul meu Giulesti) si ca de trei luni de cand merge pe jos, rar este satul, mai mult flamand. Ii spun si eu cine sunt, ii intind mana si, ca prieteni buni si vechi, continuam drumul impreuna, prin zapada groasa ce cazuse deja. Catre orele 5-6 d.m., ajungem la Borsa, unde ambii tragem la ruda mea Alexandru Anderco Cuza, care ne primeste cu toata dragostea; da ordin sa ni se pregateasca mancare si loc de dormit. Vine tot personalul casei si incearca sa ne scoata cizmele, dar mie nu reusesc sa-mi scoata decat una, cealalta fiind inghetata incat a trebuit taiata. Bine odihniti si hraniti, dimineata urmatoare, dupa ce aflu de la Al. Cuza amanunte in legatura cu prabusirea frontului italian si cu revolutia din Ungaria, pornesc spre Sighet, intr-un tren cu vagoane distruse si geamuri sparte...
Sosit la Sighet, iau imediat contact cu familia si cu toti bunii romani, intre care cu cativa preoti si prieteni, ca sa ne apucam de treaba: de organizarea satelor. Dupa ce am aflat amanunte de la Dr. Vasile Filipciuc, ca a fost convocata pentru ziua de 22 noiembrie o adunare judeteana in vederea alegerii delegatilor pentru Adunarea de la 1 Decembrie de la Alba-Iulia, ne punem pe lucru si in 2-3 zile electrizam satele, in special pe cele din jurul Sighetului si plasa Sugatag…
Pe Valea Viseului activitatea s-a desfasurat sub conducerea avocatilor Dr. Ilie Chindris, Dr. Aurel Sabau, Alexandru Anderco Cuza si preotul Timis Gavrila din Borsa. La intrunirile de pe Mara au luat parte si dr. Gh. Barlea si doi domni de peste Gutai: Lupan si Surani, afara de tinerii din plasa, invatatori si studenti. Centrul activitatii noastre era in Giulesti,unde, dupa un program dinainte stabilit si dupa cateva zile, electrizand satele, reusim ca la adunarea premergatoare celei de la Alba-Iulia sa ducem la Sighet cateva mii de sateni.
Conformandu-ne instructiunilor primite de la conducerea partidului de la Arad, prin tiparituri, am transportat pe jos si in doua trenuri (care circulau la salinele de la Costiui si Sugatag) la adunarea convocata de centrul de la Slatina pentru 22 noiembrie, la Sighet, cateva mii de sateni.
Adunarea s-a tinut in curtea convictului Asociatiunii Culturale a Maramuresului si era condusa si dirijata, in cele mai mici amanunte, de Dr. Vasile Filipciuc, secundat de noi, cei tineri. Luptatorii romani Dr. Gavrila Juga si Dr. Vasile Chindris nu se intorsesera inca; Juga din captivitate din Rusia, iar Chindris a sosit tocmai cand se tinea adunarea si era imbracat in uniforma austro-ungara, avand gradul de cadet aspirant. Noi, cu totii, procedam energic si rapid, conformandu-ne instructiunilor primite de la Arad, semnate de Stefan Cicio-Pop. Entuziasmul satenilor era formidabil. Am reusit sa transportam oamenii la Sighet si pe acoperisul vagoanelor. Lumea era insufletita!
La organizarea si programul adunarii, fiecare din noi am contribuit, facandu-ne datoria dupa cum ne dicta constiinta. Cand, la propunerea lui V. Filipciuc, l-am ridicat pe masa si l-am proclamat pe dr. Vasile Chindris presedinte al Sfatului National, lumea nu mai contenea cu aplauzele si cantecele nationale.
Dupa aceasta alegere si manifestare entuziasta, se apropie de Vasile Chindris marele roman Alexandru Anderco Cuza, proprietar in Borsa si, in entuziasmul multimii, ii preda acestuia un plic, in care numai cativa am stiut ca erau bancnote in valoare de 100.000 coroane, pentru cheltuielile in legatura cu organizarea romaneasca a judetului istoric Maramures. (Tin a mentiona aici ca Alexandru Anderco Cuza, fiul fostului preot Anderco, s-a nascut in anul 1859, cand a fost proclamat Alexandru Cuza domnitor, imprejurare ce l-a determinat pe tatal sau sa-l boteze cu numele de Cuza).
Dupa terminarea cuvantarilor si alegerea celor 34 de delegati pentru adunarea ce urma sa aiba loc la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, patru dintre acestia au primit "credentionalul" (procura) trimisa de la Arad, avand dreptul de a intra in sala Unirii - eu am deschis o mare hora. Cativa pretinsi "romani", care ne priveau din balconul bancii "Maramuresana", s-au speriat de entuziasmul ce s-a declansat si imediat s-au dus la unchiul meu (fratele mai mic al tatalui meu), seful judecatoriei, Dr. Alexandru Lazar, parandu-ma ca am calcat in picioare tricolorul maghiar si ca ii agit in permanenta pe tarani. Este adevarat ca, dupa foarte reusita adunare din curtea convictului, cativa flacai din Calinesti, Sapanta si Giulesti s-au intovarasit, spunandu-si "veri" si "sogori" si in grup s-au dus in piata mica din fata bisericii rutene, rasturnand vreo cateva chioscuri, unde comercianti evrei vindeau opinci. Foarte multi au plecat cu cate-o opinca sub guba. Unchiul meu, atatat si de cativa din acei "romani" care ne priveau din balconul bancii, ma cheama in biroul d-sale, spunandu-mi: "Tu ai innebunit? Uite, ce-mi spune lumea si prim-procurorul Illes Andor, ca ai calcat in picioare tricolorul maghiar si ca ai injurat autoritatile, si ca in urma agitatiei tale, taranii au inceput sa jefuiasca". Ii raspund: "Unchiule, tot ce vi s-a spus sunt minciuni! Eu nu am nimic cu acei care confunda demonstratia neamului nostru romanesc cu talharii ordinare". Ca dovada, i-am aratat unchiului meu si autoritatilor, in special lui Mihalyi Gabor, prim-pretorul plasei Sugatag, ca nu acela pe care l-a numit el comandant al garzii in plasa Sugatag, Merza Laczi, ci eu, cu garzile romanesti am salvat "padurea craiasca" si am pedepsit pe loc, cu ajutorul batranilor de la sate, pe toti tinerii "ciucuzlai" (gainari) care se dadeau la furturi de oi si gaini. Eu personal am incalecat, alergand din sat in sat, convocam batranii satului in fata primariilor, si le ceream sa-mi spuna numele acelor flacai care fura. Iar padurea renumita de stejar zisa "craiasca" dintre Giulesti si Ocna-Sugatag, eu am salvat-o. Aceasta padure asigura materialul lemnos in operatiunile de saline. Astfel ca, cu biciul in mana, i-am scos pe toti aceia care intrasera in padure cu telegile, incepand a taia stejarii, pentru a-si face case si grajduri. Le-am explicat ca aceasta padure este o avere a statului si ca cine indrazneste sa taie il trimit in temnita. Am reusit in cateva ore, sa-i alung pe toti din padure…