EXCLUSIVITATE / 130 de clanuri scotiene si-au dat mana la Holyrood Park

Autor: Dr. Adrian-Silvan Ionescu 12.08.2009

La Edinburgh, capitala Scotiei, a avut loc o impozanta manifestare ce a adunat scotieni de pe cinci continente. Pe 25 si 26 iulie, intinsul spatiu de la Holyrood Park, aflat in preajma resedintei regale si la poalele unor semete coline, a fost luat in stapânire de reprezentantii celor peste 130 de clanuri ce si-au stabilit intâlnirea anuala in acel loc. Este pentru prima data când „The Gathering", cum este numita aceasta intâlnire de proportii, se desfasoara la Edinburgh.

Orasul a fost ales si pentru ca, in 2009, sunt serbati 250 de ani de la nasterea lui Robert Burns, poetul national al Scotiei, cel care a sintetizat dragostea pentru tinutul natal in nemuritoarele versuri „My heart’s in the Highlands, my heart is not here./ My heart’s in the Highlands, a-chasing the deer..." (versuri nesterse din memoria noastra inca din anii de liceu, când deprindeam bazele literaturii anglo-saxone).

Festivitatile au fost inaugurate printr-o cuvântare a printului Charles care purta kilt, la fel ca majoritatea participantilor. El a subliniat importanta intâlnirii din acest an, amintind ca, stra-stra-strabunica sa, regina Victoria s-ar fi bucurat de amploarea luata de jocurile sportive scotiene pe care ea le incurajase la vremea ei si care au devenit o parte esentiala a mostenirii stramosesti. Aceasta pentru ca adunarea nu era menita a fi doar o intâlnire a fiilor Scotiei raspânditi in toate colturile lumii, ci si un prilej de evidentiere a traditilor culturale si istorice ale locurilor de bastina. Pentru ca fiecare regiune are specificul ei: Highlands si insulele, Lowlands, Borders se deosebesc unele de altele si creeaza acea unitate in varietate care confera culoare locala unei asemenea intruniri de anvergura.

Scotia are o populatie de 5 milioane de locuitori, dar in lumea larga exista 35 de milioane de oameni ce-si afirma originea scotiana. Dintre acestia, multi au fost prezenti in aceste zile la Edinburgh, pentru a-si intâlni rudele sau a-si descoperi radacinile.

O unitate militara, imbracata in uniforma specifica, a dat onorul si a defilat prin fata mostenitorului tronului britanic si a asistentei, in sunetul cimpoaielor. In frunte se afla comandantul, un maior, cu sabia scoasa si purtata perfect vertical in mâna. Dupa alocutiune, printul Charles s-a intretinut cu sefii clanurilor si s-a lasat fotografiat in mijlocul lor. Barbati inalti si distinsi, multi dintre ei detinând vechi ranguri nobiliare, acestia isi purtau, cu mândrie, tartanul in culori distinctive si aveau câte trei pene inalte, de gâsca sau de lebada, infipte sub cocarda de la „balmoral" (bereta neagra sau verde, cu panglici atârnând pe spate si cu un pampon rosu in mijloc, botezata cu numele locului unde regina Victoria si printul consort Albert de Saxa-Coburg-Gotha, si-au ridicat un castel pentru a petrece vara acolo).

Pe o splendida peluza era intinsa o adevarata tabara de corturi ale fiecarui clan, unde sefii acestuia ca si membrii de vaza isi primeau vizitatorii, dadeau lamuriri celor interesati de traditiile clanului, isi prezentau modelul si culorile tartanului sau insemnele specifice, vindeau brosuri si carti de istorie, de stricta specialitate sau de larga informare, expuneau fotografii si documente ale inaintasilor ilustri si, daca le deveneai simpatic sau interesant, te invitau sa bei un „dram" (exact ca in româneste, dram, adica o cantitate mica, un degetar) de whiskey. Aceasta pentru ca fiecare scotian este mândru de whiskey-ul produs in regiunea sa si-i lauda calitatile pe care, bineinteles, nici un altul nu le poseda. Intr-un cort aparte, specialistii stabileau arborele genealogic al celor doritori sa-si cunoasca ascendenta. Acest serviciu, intitulat „Scottish Roots – Ancestral Research Service", a fost fondat in 1984 si se mândreste ca poate trasa linia stramosilor pâna in anul 1780. Tot acolo, niste asistente medicale luau probe de sânge acelora care voiau sa-si stabileasca ADN-ul si sa-si descopere rudeniile scotiene. Ambele erau, evident, contra cost, dar, pentru acest eveniment, fusesera facute substantiale reduceri.

Marea atractie a sarbatorii o constituiau concursurile „voinicesti" acreditate, printr-o lege din 25 mai 1973, ca probe de campionat sportiv mondial, The World Highland Games Heavy Events Championship. Acestea isi aveau origini stravechi si erau rezervate oamenilor foarte voinici, vlajganilor de 1,90-2 m inaltime si cu greutatea variind intre 125-154 kg. Ele constau in aruncarea ciocanului, aruncarea greutatii la distanta sau la inaltime, ridicarea pietrei – un bolovn de râu, rotunjit de ape, cântarind intre 80 si 118 kg, ce trebuie luat de jos, adus pâna la inaltimea taliei si apoi asezat pe un mare butoi de bere -, „plimbarea fermierului" cu doi cilindri grei de metal ce sugereaza canistrele pline cu laptele proaspat muls, „impinsul bârnei" – unde doi barbati zdraveni tin intre ei un bustean si se imping reciproc pâna ce unul il scoate pe celalalt in afara permietrului unui cerc trasat pe pamânt. Cea mai spectaculoasa proba este, insa, aruncarea busteanului sau, „tossing the caber", unde concurentul trebuie sa tina in mâini, perfect vertical, un bustean de dimensiunea unui stâlp de telegraf de pe vremuri cu care o ia la fuga si-l azvârle in asa fel in sus incât acela sa cada tot vertical, dupa ce a facut o rotatie in aer si sa atinga pamântul cu celalalt capat. Aceasta poarta numele de „12 o’clock throw" (aruncare de 12 fix) pentru ca trebuie sa fie precum acele ceasului la respectiva ora, iar sportivul trebuie sa-l lanseze ca si când s-ar afla plasat, pe cadranul ceasului, la ora 18. Câstigator era acela care arunca busteanul exact in acea pozitie si nu la 11,45 sau 12,10 or 12,15! Arena aplauda si ovationa, cu frenezie, pe invingator. In competitie au intrat 11 atleti, toti campioni. Dar, dintre ei doar 2 erau scotieni neaosi, ceilalti venind din Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelanda si chiar Belgia si Olanda, asa ca sângele scotian era mai mult sau mai putin prezent in vinele unora dintre ei si, cu siguranta, in acelea ale unui urias afro-american, veteran al razboiului din Golf, ofiter de politie, wrestler si jucator de fotbal american. Toti insa erau polisportivi, particind la toate probele aratate mai sus. Pe lânga intrecerile individuale existau si competitii de grup, precum „tug of war" (lupta cu odgonul), joc foarte amuzant in care doua echipe se opinteau sa-si traga adversarii in terenul lor, fapt ce reprezenta infrângerea acestora. O intrecere de alergare se desfasura incepând din exteriorul incintei, de pe dealul din preajma – numit Arthur’s Seat – si se incheia in mijlocul taberei, cu premierea primilor sositi. Pantele si muchia dealului era plina de public dornic sa asiste atât la competitie cât si la intregul spectacol ce se dadea jos, in tabara, fara a mai plati biletul de intrare. Vederea era excelenta de acolo, de sus, si mare parte din publicul ce-si facea un titlu de mândrie din faptul de a fi „sportsmen", se catara pe povârnisurile abrupte pentru a se bucura de privelistea plonjanta ce li se oferea. Pe muche se urcase si un grup de separatisti care militau pentru independenta Scotiei ce arborasera o pancarta imensa pe care era scris „End London Rule" (Opriti stapânirea Londrei) si un text asemanator in limba gaelica.

Dar, dupa atâta efort, meritam si noi putina relaxare. Am mers deci la cortul unde, pe o scena, avea loc un concurs de dans scotian pentru copii. Pline de gratie, niste fetite de 6-12 ani cu veste de catifea, maieuri in nuante tari si kilturi scurte, amintind de un tutu pentru balet, interpretau dansul sabiilor si gavota. Mai incolo, sub un alt cort, era un concurs pentru cimpoieri. De altfel, cimpoaiele sunau in toata tabara, pe fiecare alee a ei, in fata corturilor clanurilor, pe peluza sau in marea arena, dupa ce se incheiasera concursurile sportive si urmau concertele benzilor de cimpoieri. si in cazul acestora, nu toti erau 100% scotieni. Astfel, alaturi de House of Edgar Shotts & Dykehead Pipe Band, The Hawick Scout Fellowship Pipe Band si The Caledonian Brewery Pipe Band care erau formatii locale, se aflauThe Clan Hay Pipe Band din Belgia, The Red Rose of Lochbuie and Drum Band din Olanda, The Rhine Power Pipe Band din Köln si Düsseldorf, Germania si The Canadian Massed Pipes and Drums, privenind din statul Ontario. Pe o alta scena evoluau interpreti singulari sau grupuri de muzica usoara, jazz, country, rock sau fusion intre toate acestea. Un grup, parafrazând numele unei celebre orchestre de funk, isi spunea Red Hot Chilli Pipers.

Suflatul in cimpoi produce sete, asa ca am mers la o degustare de whiskey in cortul special amenajat in acest sens, Talisker Taste Experience. Pentru amatorii de rând, accesul se facea cu plata, pentru suma de 5 £ primind un paharel cu care puteai sa incerci orice sort din multele sticle aranjate pe mese. Dar, beneficiind de acreditare de presa, am fost introdus „la separeu", unde niste experti faceau prezentarea produselor si explicau valorile ce trebuiesc avute in vedere la aprecierea acestora. Umorul nu lipsea acestor oameni care posedau o cavitate bucala atât de sensibila incât puteau sa precizeze, fara a gresi, taria si vechimea bauturii – de fapt, niste bieti betivi ratati care nu se pot lasa in voia exceselor desi se afla inconjurati de licorile cele mai fine si mai scumpe din lume. Ne-au fost puse in fata 6 dramuri, fiecare cu etichetarea aferenta privind numele si vechimea. Astfel, au fost incercate : Rosebank (20 ani), Caol Ila (25 ani), Oban (32 ani), Cragganmore (29 ani), Glen Ord (30 ani) si Brora (30 ani) – cel din urma nici nu se mai produce, iar in lume nu mai exista decât 6.000 de sticle asa ca poate fi imaginata valoarea pe care o are deja. Avea dreptate prezentatorul când spunea ca aceia care au preparat aceste bauturi au murit demult... Toti „alesii" care participasera la aceasta demonstratie de perfectionism alcoolic se imbujorasera, chipurile pline de importanta sau intransigenta pâna mai adineauri se umanizasera, erau pline de afabilitate iar limbile se dezlegasera. Ca dovada ca bautura era de foarte buna calitate si putea sa-l schimbe pe om! (Ne amintim, cu oarecare nostalgie, de modestele dramuri de Deware de acum 2 ani, cand am colaborat la suplimentul despre whiskey al revistei „Descopera".)

Am vizitat apoi standurile cu produse alimentare. Erau oferite specialitati locale precum stridii proaspete sau heringi afumati, cârnati si „haggis" (un fel de drob facut din maruntaie, cu adaus de piure de cartofi si sos de mere), brânzeturi si fructe – unde am gustat cele mai dulci si mai parfumate capsuni (asemanatoare cele românesti produse inaintea intrarii in UE pe care acum nu le mai gasesti decât, poate, aici...). Pentru digestie am facut o escala in cortul unde se aflau povestitorii ce relatau, cu mult har si expresivitate in mimica, basme din folclorul scotian. Un cort vecin avea o tinuta mai academica: acolo se tineau conferinte stiintifice despre limba si muzica gaelica, despre heraldica si genealogia scotiana, despre emigratia din Insulele Hebride. Un stand cu volume recent aparute, cu subiecte scotiene, atragea amatoriii de carte ce si-o doreau inobilata de semnatura autorului, invitat sa stea de vorba cu cititorii si sa ofere autografe.

Intr-un alt cort de mari dimensiuni erau expuse spre vânzare - sau doar pentru reclama - produse mestesugaresti scotiene sau colectii de sezon ale caselor de moda. Putea fi admirata o colectie de sporrane (pungile purtate in fata, peste kilt) din blana fine sau piele, in forme si cu ornamente moderne; fulare, esarfe, pleduri si cravate in nuantele specifice clanurilor; palarii si berete; bijuterii pentru doamne, agrafe si fibule pentru tartanul domnilor. Croitorii de lux de haine barbatesti si kilt-uri ofereau ultimele noutati in materie, fie aranjate pe umerase fie in cataloage elegant tiparite. Se primeau comenzi si se luau adresele clientilor seriosi, pentru livrarea la domiciliu. . Armurierii aveau standul lor unde prezentau pumnale mici, de pus la jartiera ciorapului sau pumnale lungi, pentru brâu, bogat decorate cu pietre semipretioase la mânerul bogat cioplit in lemn – care, la teaca, mai are atasate un cutit mai mic si o furculita care-i permit purtatorului sa-si iar prânzul, in tihna, oriunde s-ar afla – sau sabii late si drepte, cu garda „cos" (acoperind integral mâna ca la tipul italienesc „navona"), celebra „broadsword", destinata re-enactor-ilor perioadelor istorice.

Nu departe‚ isi instalase cortul o asociatie de reinscenare a trecutului glorios al Scotiei. „Na Fir Dileas" in limba gaelica sau „Oamenii Loaiali", sunt niste pasionati de istorie care refac rascoalele jacobite din secolul XVIII, sunt nationalisti si se considera legati prin juramânt de regii din familia Stuart, alungati de pe tron dupa alipirea Scotiei la regatul Angliei, in 1707, si incercând sa si-l recucereasca pâna in 1746 când, dupa batlia de la Culloden unde loialistii din Highlands au fost infrânti, pretendentul print Charles Edward Stewart – poreclit Bonnie Prince Charles (Frumosul print Charles) – este obligat sa se salveze prin fuga, travestit in haine femeiesti si sa se expatrieze in Franta. Jacobitii – de la numele James (Iacob) purtat de regii din dinastia Stuart - au tartan propriu, in nuante stinse de brun si ocru, obsinute cu pigmenti naturali – asa cum era, la origine, vopsita lâna. Pe cap poarta berete albastre cu cocarda alba, semn al stuartilor, si la brâu poarta sabie lata. Isi confectioneaza singuri hainele, camasile, pantofii din piele groasa, inchisi cu catarame, femeile le tes ciorapii, le brodeaza jartierele. Au fierari priceputi care le fac armele albe sau de foc, pentru care folosesc pulbere neagra. Comunicativi si prietenosi, vorbesc despre traditiile lor de lupta ca despre niste fapte petrecute cu câteva zile in urma. Fac demonstratii de imbracare a kiltului care, pe vremea aceea, era un tartan lung de peste 3 m si lat de 1,5 m ce se intindea pe pamânt, era pliat de mâna cam pâna la jumatate, apoi purtatorul se culca pe el, se acoperea de la mijloc in jos, isi trecea o curea pe dedesubt cu care se incingea si era gata imbracat. Restul de tartan care atârna in spate era ridicat pe spinare si prins cu o fibula la umar, formând o imbracaminte calduroasa si comoda. Dupa infrângerea de la Culloden, scotienii implicati in rascoala au avut de suferit, au fost dezarmati, li s-a interzis sa poarte costumul national si sa cânte din cimpoi. Doar cei care se inrolau in armata britanica aveau voie sa poarte kilt si sporran iar in batalii sa fie imbarbatati de sunetul instrumentului national. Ridicarea interdictiei s-a produs dupa 76 de ani când regele George IV a facut o vizita in Scotia, in 1822, si marele scriitor Walter Scott este insarcinat cu pregatirea festivitatilor de intâmpinare. Iubindu-si patria si fiind bine documentat in istoria tinutului natal despre care scrisese romane de mare succes, Scott organizeaza niste ceremonii fastuoase, cu costume si muzica specifica, de cimpoi. Pentru localnici, faptul ca durduliul si gurmandul rege a imbracat costum scotian a facut o foarte buna impresie si a marcat revenirea la traditii. De aceea, prezenta unui domn ce-l intrupa pe Sir Walter Scott, imbracat in redingota si cu bastonul in mâna, nu surprindea pe nimeni pe aleea taberei clanurilor. La fel ca si aparitia unora dintre personajele legendare ale locului precum Braveheart, cu camasa de zale si fata vopsita jumatate in albastru, ce invârtea deasupra capului un palos pentru doua mâini si accepta, pentru un mic bacsis, sa se fotografieze cu copiii sau cu maturii, facând glume de genul „Vrei sa mori de sabie sau de casatorie?"

Sunetul cimpoaielor a fost, la un moment dat, acoperit de bataia foarte ritmica dar dezlantuita, a unor tobe. Darabana nu avea nimic martial in ea. Pe langa aceasta, se auzeau, din când in când, si niste urlete salbatice. Era un grup de 4 tobosari si un cimpoier, goi pâna la brâu, cu bratele si pieptul acoperite de tatuaje, cu plete si barbi lungi, figuri fioroase de picti pe care voiau sa-i aminteasca prin intregul aspect. Erau incaltati cu un fel de sandale din piele cruda si blana, aveau kilturi brune, sobre, iar de cingatoare le atârnau cutite lungi sau cornuri de bou, folosite la baut. Acesti locuitori ai Caledoniei – cum numisera romanii tinutul nordic al Britanniei, pe care nu-l putusera supune - posedau o cuceritoare muzicalitate primitiva iar tobele lor mari, agatate de brâu, aduceau rezonante antice.

Ultimul cort vizitat a fost acela al armatei, numit „The Golden Thread" (Firul auriu). Acolo erau expuse uniforme istorice si contemporane, documentatie privind participarea trupelor scotiene la multele razboaie ale imperiului si personalitatile care s-au evidentiat in timpul acestor conflicte. Doi tineri si ferchesi soldati din Garda Scotiana pedestra si din Dragonii Scotieni din Garda Regala pazeau standurile si raspundea, cu amabilitate, la intrebarile curiosilor. Cele 14 regimente locale, care aveau nume, numere, insemne si culori proprii, au fost contopite, in 2006, – in chip neinspirat dupa parerea localnicilor ce s-au simtit ofensati de aceasta decizie – intr-o singura unitate, Regimentul Regal al Scotiei. Astfel, o traditie militara de 373 de ani, a fost pierduta din considerente pur administrative, spre nemultumirea veteranilor ca si a militarilor activi. Oricum, ei s-au aliniat si, la ora 19,30, au deschis parada clanurilor care s-a desfaturat pe Royal Mile, de la Holyrood Palace pâna la Edinburgh Castle, o distanta de peste 2 km. Prin fata publicului entuziast au defilat, in ordine alfabetica - incepând cu Agnew si terminând cu Young - toate clanurile, cu baniere si cimpoieri proprii.

Ajunsi la destinatie, manifestanti si public s-au reunit in marea tribuna ridicata pe esplanada din fata castelului pentru a asista la un spectacol de pantomima si poezie, intitulat „Aisling’s Children. Tales of the Homecoming" (Copiii lui Aisling. Povesti ale intoarcerii acasa – in limba gaelica, Aisling inseamna „reverie, viziune" iar personajul narator, care simboliza Mama Scotia, era numita Aisling MacLean ) prin care era evocata istoria Scotiei si revenirea la matca a fiilor ei, raspânditi in cele patru vânturi. Spre surpriza noastra, intre cei care au contribuit la realizarea spectacolului – Raymond Ross, autorul textului, Mark Murphy, coautor si regizor, Jim Sutherland, compozitor, se afla si un român, Dan Potra - absolvent al Institutului de Arte Plastice din Bucuresti (1985) - caruia ii apartinea conceptia scenografica. Dupa aceasta inscenare, usor amatorista si cu anumite erori istorice, a urmat o mareata retragere cu torte a tuturor grupruilor de cimpoieri, civili sau militari, scotieni, belgieni, germani, intr-un cuvânt, a tuturor acelora care se simteau scotieni in sufletul lor. si noi am simtit ca, in piept, ne bate o inima scotiana in aceste zile de sarbatoare! Asa ca ne-am alaturat parazii si am marsaluit in sunetul marsului „Scotland the Brave".