Eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă/ de Tudor Călin Zarojanu

De când am, din nou, după o pauză de doi ani, un loc de muncă stabil, un birou spre şi dinspre care merg zilnic, parţial cu metroul, parţial per pedes apostolorum, am constatat că mi se-ntâmplă ceva senzaţional: am timp să mă gândesc!!

Da, ştiu, mustăciţi întrebându-vă la ce-mi ocupam capul înainte. E vorba, prieteni, de o nunanţă esenţială: de gândit, gândeam şi înainte, dar acum MĂ gândesc. Eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă. Primul 10 la gramatică l-am luat – doamna Stănescu se chema profesoara, care ne era şi dirigintă – recitând fără greşeală, la doar o zi după ce ne fuseseră predate, pronumele personale:

eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă

tu, ţie, îţi, ţi, pe tine, te

el, lui, îi, i, pe el, îl

ea, ei, o, i, pe ea, o

noi, nouă, ne, ni, pe noi, ne

voi, vouă, vă, vi, pe voi, vă

ei, lor, le, li, pe ei, îi

ele, lor, le, li, pe ele, le

La trei noaptea dacă mă trezeşti, le spun în 13,9 secunde. M-am cronometrat. Nu noaptea. Acum, când scriu articolul ăsta.

Aşadar, nu doar gândesc, ci mă gândesc. Mă analizez. Mă exploatez. Ieri, în 100 m şi 40 de trepte mi-au venit trei idei (legate de serviciu, literatură, respectiv jurnalistică), dintre care una tocmai o citiţi. Mă rog, aşa-mi fac eu iluzia, că citeşte cineva.

Acasă – doi copii, un căţel, o soţie, o casă, mici home-job- uri, Facebook. Să fim sobri. De Alphonse Allais. Abia dacă am timp să respir.

La volan, în trafic, da, acolo mă gândesc, dar exclusiv la două lucruri: cum să scap cu viaţă şi de ce… (cenzurat) nu semnalizează nimeni nimic!?

Lăsând gluma la o parte, cred că forma reflexivă a verbului A gândi îşi are rostul ei. Un rost profund. Înainte – ori măcar în paralel cu – gânditul asupra celor din jur şi a lumii întregi, e bine să ne gândim pe noi înşine. „Cine sunt şi care e rostul meu?” e mai important decât „Ce-a fost înainte de Big Bang” şi „Vai, ce răi sunt oamenii!”.

Să ne gândim, aşadar. Măcar din când în când.