Tăinuiţi-mi supărarea/ de Ştefăniţă Lechea

Tăinuiţi-mi supărarea, tăinuiţi-mi gândul greu

Şi atunci eu voi rămâne, codrilor, cu voi, mereu
Şi-mi voi face-un fel de casă, colo-n muntele cel 'nalt
Mărunţică, dar frumoasă, sub o prispă de cobalt

Lâng-un lac cu multe pietre prăvălite de ciclopi
Peste care se frământă vântu-n brazi şi frunza-n plopi
Şi în unda-i liniştită, lacul verde s-o încapă
Ca şi cum ar fi zidită cât în aer şi în apă

Iar prin ceaţa străvezie de un verde-albastru închis
Coperişul ei să fie din şindrilă şi din vis
Căci de dorul lumii care nu mai cred c-am s-o-ntâlnesc
Colo sus, lângă izvoare, visul vreau să mi-l trăiesc

Când s-o învolbura furtuna, ridicând omătu-n cer
Să rămân, pe totdeauna, al Credinţei cavaler
Lupii vor urla întruna, răspândind fiorii morţii
Noi vom asculta furtuna, trăgând laturile porţii

Iar când zorii s-or desface şi păduri vor fumega
Peste lume va fi pace şi lumină-n casa mea...