Tu n-ai trăit nimic (IV)/ de Gabriel H. Decuble
www.pasareaemo.wordpress.ro
Motto: „În ziua de azi, iubirea nu mai este posibilă.”
Postare din 08.06.2010, 01:23 a.m.
Prieteni,
azi mi-am dat seama că aparţin cu adevărat marii familii emo. Că eforturile mele de a-mi găsi o identitate nu au fost în van. Că nu degeaba mi se spunea pasărea Emu, printr-o referire la faptul că eram – şi sunt – taciturn şi al naibii de închis, încă de când eram mic.
Dar aşteptarea mea a luat sfârşit, pentru că mi-am dat seama că am fost dintotdeauna emo, iar rătăcirile nu m-au putut îndepărta de propria-mi natură. E ca şi cum ai vărsa o tonă de făină albă-albă peste o negresă, tot negresă rămâne...
Mulţumesc tehnologiei informatice, mulţumesc internetului că s-a inventat blogul. Aşa mai pot şi eu să mă exprim liber şi să comunic cu cei care simt la fel ca mine. Iar ca mine, cred, sunt mulţi în lumea aceasta, care doar aşa îşi pot rezolva nevoia de comunicare.
Să ne înţelegem, nu e vorba doar de semnalmentele exterioare, de piercinguri, coafură şi altele. Pe astea le am deja. Rămâne însă să ne regăsim, prieteni, cei care simţim la fel, şi în idei.
Las toate frecvenţele deschise...
Comentarii: 3
Oil stain spune: Băi, labagiule, chestiile astea nu se declară în public. Ori eşti emo şi înţelegi, ori taci dracului din gură!
Pasărea Emo spune: ?
Luca spune: Tu vrei să ne iei pâinea de la gură? Eşti deja cam în vârstă să mai fii emo. Chestiile astea, de la 20+, îşi pierd farmecul pe care încă îl au la 15+. Oricum, n-am văzut să ai profil şi pe MySpace, deci e clar că tot nu ai priceput exact cum stă treaba.
www.pasareaemo.wordpress.ro
Motto: „În ziua de azi, iubirea nu mai este posibilă.”
Postare din 10.06.2010, 01:25 a.m.
Prieteni,
uitându-mă azi la ştiri, mi-au căzut ochii pe banda aceea de jos, de-i zic ăştia „burtieră” sau „crol”, dar pare-mi-se că vine de la englezescul crawl, adică a se târî... În fine, banda aceea pe care se plimbă întruna cuvinte de la dreapta la stânga, pentru că noi citim de la stânga la dreapta, iar cuvintele par că ne ies în întâmpinare, ca bişniţarul în comerţul stradal, ies şi ne trag de mânecă, ne abordează zgomotos, insistent, doar-doar ne vom opri asupra lor... Ori poate ne ies în întâmpinare precum fericirea, o oportunitate de-o clipă, one shot, cum ar spune Eminem, iar dacă nu citeşti repede aceste cuvinte, atunci adio... şi n-am cuvinte – nu le am, că nu le-am prins.
Ei bine, am citit acolo un comunicat al Institutului Naţional de Statistică, legat de faptul că, în ultima lună, faţă de acum două luni, populaţia ţării noastre ar fi scăzut cu 7.734 de persoane.
M-am întrebat, într-o doară, dacă printre cele şapte mii şi ceva de persoane s-ar afla şi câteva sau măcar una singură, da, măcar una singură, cu care să fi putut să comunic într-un fel sau altul. Nu neapărat o persoană pe care s-o fi cunoscut sau care să-mi fi fost apropiată – oricum nu ştiu să-mi fi murit vreun apropiat sau vreo rudă în ultima lună –, ci doar una cu care m-aş fi putut înţelege la un moment dat.
Măi, frate, ce înseamnă statisticile astea, când încep ele să prindă viaţă! Altfel, doar ca cifre descărnate de viaţă ele nu înseamnă nimic. Poate fac obiectul unor analize la rece, între sociologi, politologi şi alţi ologi ai vremurilor noastre. Dar când te întrebi dacă printre cifrele respective se ascunde şi o unitate, una singură, care să fie traductibilă printr-un individ în carne şi oase, atunci parcă te trece un fior. Parcă lucrurile nu mai sunt atât de simple sau atât de fade şi de abstracte pe cât le percepi atunci când fac obiectul unei banale raportări a lor într-o statistică.
Câte scenarii... scenarii peste scenarii, încălecându-se într-o goană nebună a scenariilor, într-o foame a scenariilor de a se finaliza altfel decât abrupt. Scenarii care se devorează unul pe celălalt. Scenarii care se devorează pe sine, precum şarpele Uroboros. Se devorează din lipsă de consistenţă, din lipsă de coerenţă, pentru că ştiu că doar argumentând circular se pot susţine...
Câte poveşti care nu mai ajung la liman, câte povestiri de viaţă fără morală, fără acel sfârşit liniştitor: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”... Ei bine, nu, nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Ci au murit, poate au murit în mizerie, uitaţi de rude şi de prieteni, şi poate au murit chiar subit, pe nepregătite, fără popă şi fără lumânare, cum se spune în popor, au murit în cele mai absurde condiţii.
Statisticile – ce glumă proastă!
Comentarii: 0
www.pasareaemo.wordpress.ro
Motto: „În ziua de azi, iubirea nu mai este posibilă.”
Postare din 12.06.2010, 11:04 p.m.
Prieteni,
cred că o altă explicaţie la lipsa aceasta acută de iubire pe care o simt (o simţim cu toţii? să fiu eu singurul nefericit de pe lume?) ar fi că omul, prin cultură, s-a înstrăinat atât de iremediabil de propria natură, încât nu mai vede în simpla reproducere biologică o soluţie.
Eu însumi mă văd acum confruntat cu următorul paradox: trebuie să comunic într-un cod cultural, cu instrumentele acestui cod, despre înstrăinarea produsă chiar de codul cultural. Cu instrumentele stricăciunii am a spune ceva despre însăşi stricăciunea aceasta numită limbă, cultură etc...
Ne sperie atât de tare moartea deja pentru că are un nume, dar ne sperie şi mai mult, pentru că am adiţionat la acest nume tot felul de discursuri, despre moartea violentă, despre moartea subită, despre moartea ca descompunere lentă sau ca descreştere deja înscrisă în genele noastre, discursul medical, discursul fiziologic, cel filosofic, discursurile a mii şi mii de scriitori care au dorit să-şi încerce pana pe acest subiect atât de sensibil şi, mai ales, discursul tuturor religiilor despre singura temă care contează cu adevărat: moartea, moartea, moartea, pentru că e totuna, e doar reversul afirmaţiei perpetue care izbucneşte secundă de secundă din pieptul a şapte miliarde şi ceva de indivizi: viaţa, viaţa, viaţa, viaţa, viaţa, viaţa...
Comentarii: 2
Ivan cel Groaznic spune: copy-paste, copy-paste, copy-paste... Bă, m-am săturat de voi ăştia, de 20 de ani, care o ardeţi cultural de când vi s-a suit internetul la cap... Chiar credeţi că e nevoie să vă exhibaţi toate pseudogândemele voastre? înţeleg că sunteţi sensibili şi că aveţi şi voi trăiri emoţionale. La vârsta ta, dacă ai într-adevăr vârsta pe care o declari la semnalmente, atunci n-ai trăit încă nimic. Mai aşteaptă să se coacă, băiete. Tu crezi că inventezi tu roata în anul de graţie douămii nu ştiu cât? Crezi că ce spui tu acolo n-a mai fost spus deja de mii de ori?
S.A. Profitul spune: Aprob pozitiv ce zice Ivan. Trăieşţe şi tu ceva sau măcar pune mâna şi citeşte. O primă îndrumare: Hugo von Hofmannsthal, „Scrisoarea Lordului Chandos”, găseşti acolo tot ce-ai scris tu acum pe blog, numai că formulat mult mai bine. Auguri şi n-am cuvinte.
www.pasareaemo.wordpress.ro
Motto: „În ziua de azi, iubirea nu mai este posibilă.”
Postare din 18.06.2010, 03:23 a.m.
Prieteni,
azi am văzut iar o ştire din aceea... „cu diplomă şi coroniţă”. De fiecare dată când evenimentul cotidian lâncezeşte, televiziunile ne servesc povestea asta: cică un grup de olimpici tocmai s-a întors de la Olimpiada de... să zicem geografie, dar poate fi şi matematică sau fizică sau informatică sau orice – am avut din fiecare la un moment dat, fiecare olimpiadă fiind ţinută într-o ţară exotică, de data asta în Coreea de Sud, unde au cules frişca: nu ştiu câte medalii de aur, lotul românesc fiind cel mai bun din lume.
Nu ştiu alţii ce cred, dar eu nu am auzit tâmpenie mai mare decât asta: dacă ar fi o minciună, tot ar mai putea fi acceptată, în fond, vorbim de veşnicul complex de inferioritate la români, care se laudă că „o ducem noi rău, la limita subzistenţei, ne pleacă nouă forţa de muncă, dar măcar avem vârfuri în ştiinţă, tineri care vor schimba România la faţă, viitorul nostru de aur” – bla, bla, bla. Dar abia în cazul în care aceste comunicate ar reprezenta adevărul gol-goluţ, ar trebui să ne îngrijoreze foarte tare.
Cum poţi să te lauzi cu ceea ce numesc ei „olimpici”, când se ştie că tot ce fac elevii aceia este să redea slugarnic nişte informaţii învăţate de la nişte adulţi încremeniţi în propriul proiect biografic? Adică tocmai de la cei care îi evaluează? Ce performanţă e în asta? Ce vor să ne arate cu asta? Că avem nebănuite resurse de a produce papagali pe bandă rulantă? Maşini de reprodus cunoştinţe, care au apoi nu ştiu câte beneficii de la viaţă? Că, dacă vrei să ajungi cineva, atunci trebuie să îngâni cu docilitate tot ceea ce spun „cei mari”? Că trebuie să te conformezi şi să-ţi frângi coloana? Păi asta o spune sistemul prin nenumărate alte mijloace. De ce le trebuie şi varianta glamour?
Ca să nu mai spun că un tânăr care e high are şanse înmiite să emită ceva genial, faţă de unul care doar repetă papagaliceşte ce spun ăia marii.
Personal, mă declar dacă nu scârbit, atunci (âncă) deconcertat. Am încercat şi eu la nişte olimpiade, până acum trei ani, şi am observat că, nefiind favoritul profei cutare sau al profului cutare, nefiind nici fiul lui cutare sau al lui cutare, n-am avut niciodată o şansă reală. De ce ne îmbătăm cu apă rece? Să-mi spuneţi voi dacă mă înşel cumva. Poate ce spun eu aici este purul resentiment. Nu mai ştiu nici eu.
Comentarii: 4
Nichita spune: Nu ştiu de ce dai atâta importanţă acestei chestii, dragă Emo. E drept ce spui, însă cine mai pune preţ pe aceste forme fără fond? Aici stă miza existenţei noastre oare? Eu am 19 ani, aproape 20, iar viaţa nu înseamnă nimic pentru mine. Nu am trăit nimic special şi nici nu cred că voi apuca vreodată să trăiesc ceva special. Şi nu cred că e doar sentimentul meu, sentimentul unei firi pesimiste. Oriunde mă uit, la cei mai bogaţi ca mine sau la cei mai săraci ca mine, văd acelaşi gust amar, aceeaşi sastisire de viaţă. Totul pare a fi lipsit de substanţă şi nimic, nici un efort omenesc nu reuşeşte să mai îndrepte lucrurile, să ne scape, în fine, de sentimentul lipsei de sens a existenţei. Nu îmi mai doresc decât ca, atunci când voi avea un copil, să-i ofer o viaţă nepretenţioasă, fără lux şi fără idealuri vane, intangibile, dar lipsită de griji majore şi, mai ales, îmi doresc să nu apuc să-l bat vreodată, cum au făcut părinţii mei cu mine, să nu afle vreodată ce este violenţa. Nu ştiu dacă orice altceva merită, pentru că orice altceva mi-ar angaja vanitatea şi mi-e scârbă de propria mea vanitate, după cum mi-e milă de vanitatea altora. Vânare de vânt...
Adriean de la Tanacu spune: Băi, Oligo, ce-aveţi cu tinerii noştri merituoşi? Cu olimpicii noştri, cu supradotaţii noştri? Nu-ţi dai seama că ei vor salva într-o bună zi ţărişoara asta blestemată de istorie? Pune mâna pe carte şi vei avea şi tu succesuri în viaţă!
Piţurcă spune: Ultima dată când s-a formulat necesitatea imperioasă de schimbare la faţă a României cel care i-a dat glas a fost pe-atunci tânărul simpatizant legionar Emil Cioran. Părerea mea: mai bine băltim cum o tot facem „de două mii de ani”, decât să forţăm idealurile, fie şi cu olimpici. Măcar noroiul e călduţ, noroiul e protector şi la o adică, dacă intră în fierbere, poate fi şi creator.
Mika Paris spune: Pe undeva înţeleg aversiunea ta faţă de aceste manifestări care reflectă orice valori şi capacităţi umane, numai creativitatea nu. Totuşi, cred că eşti cam dur cu olimpicii noştri. În fond, concursurile astea sunt validate de însuşi faptul că participă loturi din zeci de ţări. Ce ar fi fake în asta? Dragă Emo, sursa frustrărilor tale este în altă parte, dacă îmi dai voie să o spun aşa de brutal, vrând de fapt doar să te ajut. Eşti însingurat şi din acest motiv devii uneori morocănos. Poate asupra acestui aspect ar trebui să lucrezi.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească