„Poziţia copilului” şi Ursul de Aur

Filmul "Poziţia copilului", regizat de Călin Peter Netzer, a primit, sâmbăta trecută, trofeul Ursul de Aur pentru cel mai bun film, la cea de-a 63-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. "Poziţia copilului" s-a aflat în competiţia oficială a Berlinalei 2013 alături de alte 18 filme.

Din juriul competiţiei oficiale a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin ( 7-17 februarie) au făcut parte Wong Kar Wai (preşedinte), Susanne Bier, Tim Robbins, Shirin Neshat, Athina Rachel Tsangari, Andreas Dresen şi Ellen Kuras.

După ce a primit trofeul Ursul de Aur, pe scena Berlinalei, regizorul român Călin Peter Netzer a declarat: "Voi încerca să spun ceva, deşi am rămas fără cuvinte. Mulţumesc Berlinalei că ne-a invitat aici, mulţumesc directorului festivalului, Dieter Kosslick, dar şi lui Răzvan Rădulescu, cu care am scris scenariul acestui film".

La rândul ei, producătoarea peliculei, Ada Solomon, a declarat: "Sunt mai obişnuită să fiu o luptătoare decât să câştig. Mulţumesc actriţei noastre principale, Luminiţa Gheorghiu, acest premiu este în mare parte şi premiul ei. Desigur, îi mulţumesc lui Călin Peter Netzer care a făcut acest film".

"Politicienii români ar trebui să fie mai atenţi faţă de cinematografia română şi de cineaştii români, care sunt nişte ambasadori extraordinari pentru România", a adăugat Ada Solomon.

"Poziţia copilului" mai primise cu o zi înainte, la acelaşi festival de film, premiul criticii internaţionale - FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique).

Este cel de-al treilea lungmetraj al lui Călin Peter Netzer, după multi-premiatele "Maria" (2003) şi "Medalia de onoare" (2010). Filmul vorbeşte cu dramatism, cu emoţie, dar şi cu umor despre traumele sufocării copiilor prin dragoste şi despre amprentele pe care le lasă părinţii asupra personalităţii acestora. Pelicula este, totodată, o radiografie a high-class-ului românesc contemporan şi vorbeşte despre trafic de influenţă şi corupţie la nivel mic în instituţiile de bază ale societăţii şi extensiile acestora asupra întregului sistem socio-economic din România de azi.

Luminiţa Gheorghiu şi Bogdan Dumitrache au rolurile principale, de mamă şi fiu. Li se alătură, într-o distribuţie selectă, nume ca Nataşa Raab, Florin Zamfirescu, Ilinca Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Brănescu şi Vlad Ivanov.

Regizorul Călin Netzer i-a acordat colegei noastre de la Mediafax, Oana Ghiţă, un intreviu din care spicuim:

"Povestea este scrisă împreună cu Răzvan Rădulescu. Noi am avut împreună un alt proiect, despre o familie disfuncţională şi, din aproape în aproape, am început să aranjăm personajele şi am ajuns la relaţia noastră cu familiile noastre, cu mamele noastre. Şi, dintr-un punct, ni s-a părut mai interesant să facem o poveste despre o relaţie disfuncţională între mamă şi fiu.

- Aveţi o distribuţie de excepţie: Bogdan Dumitrache, Luminiţa Gheorghiu, Florin Zamfirescu. Există un personaj scris cu un anume actor în minte?

- În timp ce scriam personajul şi replicile, ne gândeam la Luminiţa, oarecum. Poate nu tot timpul, dar, vag, era acolo şi discutam despre asta în timpul scenariului. Eu am vrut să mă asigur că fac alegerea cea mai corectă şi cea mai bună şi am dat un casting, ca, până la urmă, să mă hotărăsc tot pentru Luminiţa. Iniţial, voiam să caut o actriţă mai puţin văzută. Dar, cu timpul, mi-am dat seama că tot Luminiţa este cea mai potrivită. Cred că este şi primul ei rol principal. Şi, da, am făcut foarte mari eforturi, pentru că şi ei i-a fost frică de rol, fiind altceva decât a făcut până acum. A fost şi un pariu al meu că aş putea să îi schimb look-ul şi să o duc în altă zonă... A fost un drum destul de lung şi destul de chinuitor pentru amândoi.

- Bogdan Dumitrache cum a fost ales pentru rolul principal masculin?

- Am optat pentru el fără să dau casting. L-am cunoscut în 2010 şi l-am ales pur şi simplu intuitiv, din ce văzusem că a făcut. L-am cunoscut mai bine apoi, pentru că am devenit prieteni. Există o oarecare comunicare tacită între noi. Nu vorbim foarte mult, dar ne înţelegem aşa ... pe alte unde.

- Certurile mamă-fiu din film au replici destul de crude. V-a fost teamă că mergeţi prea departe sau că pierdeţi din naturaleţe în dialoguri? Sau au fost actori pe platou care au zis că e prea mult?

- Pe platou, toţi actorii, şi mai ales Luminiţa, au respectat la virgulă textul şi au venit cu el învăţat aşa. Cred că au fost câteva cazuri în care s-a spus "E prea mult", "E prea dur" . Dar la Luminiţa nu a fost cazul, ea a mers pe încredere oarbă. În ceea ce priveşte replica mai dură din trailer, evident că pare foarte dură dacă n-o vezi în contextul filmului. Dar în film este justificată prin relaţia mamă-fiu patologică, freudiană şi are un sens, nu e gratuită. Nu e "hai să scriem o replică să fie dură, să iasă în evidenţă, să şocăm". Nu despre asta e vorba. Este justificată, are semnificaţii.

- "Poziţia copilului" este o dramă din "high class-ul" românesc. De ce poziţionarea aceasta socială pentru personaje?

- În primul rând, pentru că e diferit de ce s-a făcut până acum. Dar cred că cel mai important lucru este că această dramă psihologică, această nevroză a cuplului mamă-fiu este, chiar şi statistic, mai des întâlnită în pătura socială mai înaltă decât în zona medie socială. Adică oamenii care au o stare materială bună se concentrează asupra altor probleme, pe care le dezvoltă şi le gonflează până devin obsesii. Bun, aici e mult de discutat, pentru că totul porneşte de la relaţia soţ-soţie, ce nu a funcţionat de acolo, cum s-a deviat de acolo totul asupra copilului şi aşa mai departe. Şi e mult mai plauzibil să fie într-o familie înstărită. Ceea ce nu înseamnă că nu se întâmplă şi în alte clase. Dar mi s-a părut mult mai plauzibilă, mai interesantă ca propunere cinematografică actuală.

- De ceva timp se practică împărţirea filmelor româneşti în "de public" şi "de festival". E o împărţire artificială, dar, în convenţia aceasta, unde plasaţi filmul acesta?

- Cred că intenţia mea personală cel puţin, făcând abstracţie de Răzvan, a fost să facem un film aşa cum îl simţim. Văzându-l şi simţindu-l aşa, ne-am gândit că, oarecum, şansele mari sunt în circuitul festivalier. Dar drama asta psihologică ar trebui să fie atractivă şi pentru public, pentru că sunt situaţii şi personaje în care foarte mulţi se vor regăsi, chiar dacă este un film mai dur, mai greu digerabil şi are foarte multă tensiune. Dar nu cred că spectatorul care se va duce la film va suferi. Cred că, psihologic vorbind, va fi răsplătit cumva. Nu e un film care să aibă un efect imediat, nu e un "feel good movie", ci unul cu efecte pe termen mediu şi lung. Nu cred că te schimbă pe tine, ca om, dar îţi pune nişte întrebări şi poate avea un efect de terapie. Aşa că nu ştiu cum o să funcţioneze după două săptămâni reclama din gură în gură.

- Mamele şi fiii/ fiicele vor vedea filmul diferit?

- Cu siguranţă, doar că filmul nu îţi arată "ăla e bun şi ăla e rău şi ăla a greşit", e un amalgam de lucruri în care spectatorii o să se regăsească. O mamă îşi va pune întrebarea "Cu ce am greşit eu faţă de fiul meu?". Sau invers. Pentru că nu există un singur vinovat. Poate că nimeni nu e vinovat. Poate conjunctura e de aşa manieră încât lucrurile să se întâmple pentru că se întâmplă. E unicul fiu în familie, ea e într-o relaţie disfuncţională... Bine, poţi să te întrebi "Dar de ce nu a divorţat?" şi aşa mai departe. Cred că în România există o mentalitate colectivă care o să empatizeze şi o să înţeleagă relaţia asta, chiar dacă trece anumite limite.