Proze-liţe (XXI). FASANU/ de Anamaria Smigelschi

E un lucru arhicunoscut că povestirile vânătoreşti sunt poveşti, dar cum eu nu sunt vânător, povestirile din povestea mea nu sunt poveşti...

Vânătorii sunt un anume sector al populaţiei masculine (cu foarte, foarte rare excepţii, gen: o femeie între trei vârste, grasă, mustăcioasă, fumătoare, spurcată la gură şi care de mult a pierdut orice urmă de vino-ncoace) sunt un fel de sectă sau lojă masonică, uniţi într-o Asociaţie, de Giurgiu de exemplu, pe criterii de neînţeles: ei sunt tineri, bătrâni sau mijlocii, sunt tractorişti, miliţieni, ingineri, generali în rezervă ori artişti, sunt căsătoriţi sau becheri, graşi, slabi ori potriviţi, sunt lungani sau mărunţei.

Ei toţi sunt Nea Cutare: Nea Vârban (preşedinte) care a făcut pentru Lizica o nuntă de pomină cu 300 de invitaţi, unde eu am fost naşă de mi-a cântat taraful toată seara în ceafă şi m-a condus până la G.A.Z. (maşină de vânători) în care m-am căţărat cu mare demnitate, Nea Rotaru, militar de carieră la pensie, care era foarte misterios la telefon: - Doamna Alin, spuneţi lui Nea Gheorghiu că l-am căutat şi să mă sune că am să-i spun ceva, Nea Mituş, care a făcut puşcărie că l-au găsit cu două kile de aur, Nea Golică, tractorist, pe care nu-l lăsa nevasta la vânătoare şi el zicea că face suplimentare şi seara se oprea pe la Colectivă, se schimba în salopetă şi se murdărea cu motorină pe faţă iar fârtaţii când treceau pe la gard îi aruncau cei doi iepuri (partea lui) - Na, bă, şi ţie, nefericitule! Vânatul se punea tot, grămadă, pentru " la plan" şi fiecare căpăta doi iepuri şi trei fazani, indiferent dacă împuşcase 30 sau niciunul.

Trebuie să ne înţelegem, ce povestesc eu sunt chestii din anii 70-80. De când a dat Democraţia peste noi şi vânătoarea a redevenit o îndeletnicire boierească, nu mai ştiu cum se petrec lucrurile. Aflu din ziare despre masacre cinegetice cu mosafiri politico-financiaro-multinaţionali prin păduri concesionate... Circulau şi pe timpuri, în chip de bancuri, vânătorile asasine ale tovarăşilor, în care sute de hăitaşi tocmiţi aruncau prada în calea puştilor şi de emoţie mai greşeau de vedeai iepuri zburând şi fazani tulind-o prin tufişuri.

La vânătorile colective, oamenii se împărţeau în două echipe, întâi unii erau hăitaşi iar ceilalţi vânători, apoi invers. Hăitaşii se răspândeau în linie şi cu glas mare hăhăiau, cu bâte băteau copacii şi scuturau tufişurile, gonind toată suflarea pădurii către cei care, disciplinaţi, aliniaţi la distanţe reglementare, aşteptau cu puştile încărcate.

Era un ţigan, unul Medalion, care venea îmbrăcat în halat albastru de magazioner. Când era rândul lui la hăituit, mergea tiptil , în vârful degetelor, se strecura fără zgomot printre crengi şi cu glas şoptit făcea: - FASANUU... FASANUU !!!. Ce, era prost să-l sperie ? Las-să-i rămână lui, păi cum?

Se odihnea, odată, la o lizieră de pădure, cu Alin. Aşezat pe o bornă de beton, cugetă Medalion, uitându-se cu drag în zare: - Vânatu-i bun, pădurea-i bună... Un boier ca dumneavoastră ne-ar mai trebui!

Boierul (aşa i-a rămas numele) nu voia să-şi ia de ale gurii în traistă. Mesele întinse după ultima "bătaie" erau un mare deliciu, lua puţin de la fiecare, o bucată de cârnat, un ardei umplut fără ardei înfundat cu sosul lui într-un borcan, plăcintă cu varză, murături pestriţe, fasole bătută, mai mult usturoi decât fasole... Venea seara acasă ostenit, cu ochii roşi de vânt, murdar şi fericit...!

Se mai ducea pe la vânători mai pricopsite, la Botoşani, vânatori partinice pentru tovarăşi cu munci de răspundere, organizate cu mare destoinicie de "Băciucu de la Cultură". Acelea se terminau cu ospeţe pantagruelice în jurul unei vetre mari de pământ cu un şanţ împrejur plin de paie. Oaspeţii aşezaţi roată ţineau picioarele la cald şi se omeneau cu carne friptă pe grătarul uriaş de doi metri.

Luni dimineaţa, după o astfel de partidă:

- Şi erau, băi, Tovule, nişte friptane mari

cât capacul dela closet!

Să fie-al naibii cine minte!

Relatat de Vera Adam, ziarist la Publicaţiile pentru Străinătate în trecere pe la Gospodăria de Partid din Botoşani

Mai era vânatoarea "la căprior". Astea se făceau mai în particular. Cumpărai un bon de 350 lei, îl arătai paznicului şi porneai, singur sau însoţit, în pădure, după pradă.

La prima victorie, stăteam încă la Mami acasă, apare Alin super agitat:

- Veniţi să vedeţi ce v-am adus !!

În bucătărie un ţap trântit pe o parte, ecorşat şi plin de sânge, cu limba scoasă, zăcea!

- Ă? Ă? Ce ziceţi ?... el mândru, noi, Mami, Ioana, eu, îngrozite.

- Ce ne facem?

Noroc de anatomia artistică pe care am învăţat-o temeinic cu prof. Ghiţescu! Am decupat animalul pe la articulaţiile scapulară şi femurală, am desprins muşchii fără să deteriorez aponevroza de înveliş, iar oasele, humerus, radius, cubitus, că la toate mamiferele se cheamă la fel, le-am dat de-o parte. De atunci, ani de zile, am împărţit "piese" vânătorilor aşezaţi pe vine la noi în garaj, aşteptând cuminţi partea lor.

Bănuiesc că o lege nescrisă îi obligă să facă prozeliţi, pe măsură ce unii se retrag şi se duc la cele veşnice, alţii trebuie să le ia locul. Alin a încercat cu diverşi, cu Doru nu i-a mers, în schimb cu Amza Pellea a reuşit din plin.

La prima ieşire, o zi închisă de sfârşit de noiembrie, au mers patru-cinci ore pe o lizieră de pădure fără niciun rezultat. Ostenit, deznădăjduit, cu cizmele tot mai grele de clisă, Amza dă de o băltoacă îngheţată în drum, n-o ocoleşte şi se scufundă până la genunchi în nămolul cleios de sub pojghiţă. Atunci ridică arma inutilă cu amândouă mâinile către cer, şi, cu capul dat pe spate, cu un glas de tunet răcneşte ameninţător:

- Cine o mai zice sărmanul iepuraş, îl bag în paştele mă-sii!

Şi a devenit un mare vânător.

Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi şi mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soţia lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naţionale şi internaţionale, autoare a opt cărţi pentru copii şi ilustratoare a nenumărate altele. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti.