No Impact Man. Aventurile unui american care se hotărăşte să treacă la fapte şi să protejeze planeta (IV)/ de Colin Beavan

La fel ca noi toţi, Colin Beavan este îngrozit de fenomenul încălzirii globale şi de risipa continuă provocată de stilul de viaţă actual. Diferenţa e că el s-a decis să treacă la fapte: să arate că poţi supravieţui, timp de un an, fără să consumi inutil resurse şi fără să poluezi, chiar dacă locuieşti într-un zgârie-nori, în mijlocul Manhattan-ului.

De exemplu, ca să nu contribuie la poluarea cu dioxid de carbon, a renunţat la lift (Beavan locuieşte la etajul 9), la instalaţia de aer condiţionat, la frigider, la mijloacele de transport în comun. Ţinând cont că autorul e un tânăr tătic, ne putem imagina gradul de dificultate implicat de această alegere. Dar marea provocare a fost, pentru Beavan, s-o convingă pe soţia sa, dependentă de shopping, să intre în joc.

Jurnalul acestei încercări se constituie într-o alegorie a căutării fericirii şi a unei vieţi mai curate în oceanul consumismului zilelor noastre. Raţionalizarea resurselor şi cumpătarea nu vor umple golurile din vieţile noastre, însă încercarea de a fi mai buni cu ceilalţi şi de a respecta tot ceea ce ne înconjoară - mediul natural ca bun comun prin excelenţă - ne poate schimba existenţa. Ne poate transforma interior.

*

* *

Îi spun lui Eric că tot ceea ce vreau este ca munca mea să reflecte valorile mele politice şi personale. Nu voiam să-mi mai ţin capul în nisip. Voiam să scriu despre teme importante. Să ajut oamenii să-şi schimbe modul de a gândi. Voiam, i-am zis lui Eric, să găsesc o cale de a încuraja societatea să nu mai pună atât de mult accent pe satisfacţia egoistă şi imediată şi să arate ceva mai mult respect faţă de celălalt şi faţă de mediu.

Iată ce a avut Eric de zis:

- Ce spui tu acolo e vorbă cu păcat. E blasfemie, spuse el. Nu că nu ai avea dreptate, dar cum am să pot eu să conving un editor că lumea o să dea 24 de dolari şi 95 de cenţi pe o carte care le spune cât sunt de defecţi? Şi chiar dacă ar vrea cineva să afle, de ce ar dori s-o audă de la tine, un scriitor specializat pe istorie care n-are niciun fel de credibilitate în acest domeniu?

Ai avea şanse mai mari să-ti câştigi pâinea scriind romane, a glumit Eric.

************

Am ajuns acasă în acea după-amiază de vară descurajat de reacţia lui Eric, dar convins că avea dreptate. Când am deschis uşa apartamentului am simţit o pală de aer rece şi am conştientizat brusc că am lăsat aerul condiţionat să meargă când nimeni nu era acasă. Tocmai ce vituperasem despre cum cultura noastră trebuie să se schimbe. Trebuie să utilizăm judicios resursele planetei, doar ce îi spusesem lui Eric. Dar acum îmi dădeam seama că foloseam aerul condiţionat când casa era goală.

Eric avea mai multă dreptate decât şi-a dat el seama când m-a întrebat de ce ar fi vrut cineva să audă toate chestiile astea de la mine. Dacă eu eram genul de om care îşi lăsa aerul condiţionat să meargă fără ca nimeni să fie acasă, nu numai că nu aveam autoritatea profesională de a vorbi despre mediu, dar se pare că nu aveam nici autoritatea morală. Scenariul cu Michelle şi blănurile se repeta. Voiam să-i schimb pe alţii, dar eram incapabil sau nu voiam să mă uit în oglindă.

Iată o întrebare la care m-am gândit că ar fi bine să-i găsesc un răspuns: Este minunat că declar în jur că sunt gata să scriu ceva care să încurajeze oamenii să fie mai puţin preocupaţi de satisfacţii imediate şi egoiste şi să fie mai buni cu ceilalţi, dar, hmm, apropos,… eu? Eu ce fac în privinţa asta? Cu alte cuvinte - era oare scopul meu să mă autodepăşesc? Sau eram doar ipocrit?

**********

Aşadar, cam în perioada în care i-am ţinut pentru prima dată agentului meu discursul pe tema vreau-să-scriu-despre-cum-să-protejăm-planeta, în timpul prânzului la Beacon, dacă deschideai uşa apartamentului meu cînd eram plecaţi, ai fi descoperit două aparate de aer condiţionat care mergeau doar ca să fie răcoare atunci când ne întorceam acasă. Nu aveam maşină, dar la sfârşit de săptămână, când se făcea vreme de mers la plajă, nu aveam parte de zgomotul sacadat al trenului şi nici de "Poftiţi în vagoane!". Aveam un centru de închirieri auto Avis chiar pe strada noastră şi ardeam, la fel ca toată lumea, dinozaurii morţi din combustibilul aflat în rezervorul maşinii închiriate.

Vreau să zic: n-aveam nici măcar abonament la Mother Jones... Dac-aş fi fost student, aş fi organizat o demonstraţie de protest împotriva mea.

************

Nu că n-aş fi indulgent cu cel care eram odată. Fusesem prins în existenţa mea meschină. Cine avea timp să facă ceva cu adevărat esenţial în privinţa problemelor întregii lumi? Mai mult, ce schimbare notabilă putea aduce o singură persoană? Începusem să mă îndoiesc că înotul împotriva curentului urma să schimbe direcţia curentului. Mă simţeam lipsit de orice putere.

Gândindu-mă la toate astea am ajuns chiar să mă îndoiesc că acea carte, despre care îi spusesem agentului că vreau să o scriu, va avea vreun efect pozitiv. Mă gândeam, cel puţin la început, că voi scrie o carte care îi va trezi pe toţi ceilalţi, făcându-i să-şi dea seama că modul în care trăiau dăuna planetei. Cartea ar fi trebuit să le spună tuturor celorlalţi cum ar trebui ei să se schimbe - o polemică, deci. Voiam să fac la scară mare ceea ce făcusem cu Michelle în cabinetul psihoterapeutului.

Însă cărţile care polemizau despre ce era în neregulă cu lumea şi cum ar fi trebuit să stea de fapt lucrurile umpleau deja rafturile librăriilor. Liberalii citeau cărţile cu mesaj liberal. Conservatorii, pe cele cu mesaj conservator. Toţi ne felicitam pentru convingerile noastre, după care ne vedeam în continuare de vieţile noastre fără să facem nimic. O altă carte polemică, am conştientizat deznădăjduit, n-ar fi schimbat nimic.

Dar în acelaşi timp mă gândeam că, şi dacă aş fi reuşit să schimb mentalităţile oamenilor, nu puteam fi la fel de sigur că acest lucru va aduce şi schimbarea mentalităţilor politicienilor. Credeam ceea ce a spusese Pat Buchanan cu privire la democraţia noastră: anume că, atâta timp cât campania electorală a unui candidat la preşedinţie costă peste 200 de milioane de dolari, iar banii vin de la corporaţiile care cer ceva în schimb, ideea că "voinţa suverană a poporului" ar fi cel mai important aspect al democraţiei noastre nu este deloc departe de ceea ce Buchanan a numit "păcălirea clientului".

În ciuda prostiilor mele de genul hai-să fim-mai-buni, simţeam că volumul la care mă gândeam avea să fie inutil. Urma să fiu încă o voce acuzatoare, plângăcioasă şi furioasă care urla peste prăpastie, fără să construiască vreo punte de contact între cele două tabere, aflate de o parte şi de cealaltă a hăului.

***********

În abordarea mea, fusesem copleşit de tentaţia de a da vina pe alţii. Pentru că, atunci când dădeam vina pe George Bush, pe oamenii care îl susţineau, pe marile corporaţii, nu făceam altceva decât să plasez problema cât mai departe de mine. Pe undeva, făcusem eroarea să cred că blamându-i pe ceilalţi pentru greşelile lor, devine mai plin de virtuţi.

Dar avea vreun sens oare să fiu supărat pe George Bush pentru că nu semna Protocolul de la Kyoto, când şi eu, în viaţa mea personală, alesesem să nu mă supun obligaţiilor din acelaşi document? Geroge Bush şi Dick Cheney susţineau că au declanşat războiul din Irak pentru a-mi proteja modul de viaţă. Atâta vreme cît eu sugeam petrol şi risipeam resursele planetei pentru a-mi întreţine obiceiurile, poate că ei aveau un punct de vedere pertinent. Îmbătându-mă cu faptul că vina aparţinea celorlalţi, poate că scăpam pentru moment de sentimentul de tristeţe, dar nu acţionam deloc asupra cauzelor acestuia.

Există o fabulă minunată în Budismul Zen care descrie toată această ceartă, această dezbatere politică despre cum să salvezi lumea, fără să salvezi, de fapt, nimic. Aşa cum spune un koan, odată, demult, în China, o pisică vagaboandă a intrat în mănăstirea unui maestru Zen, Nam Cheon. Uneori, pisica se cuibărea în poala călugărilor care locuiau în aripa de est a mănăstirii. Alteori, se ducea la călugării din aripa de vest. În loc să aibă grijă de pisică împreună, călugării din aripile de est şi de vest au început să se pizmuiască.

- Noi iubim pisica mai mult decât voi, aşa că ar trebui să stea cu noi.

- Ba nu! Noi ştim să o îngrijim mai bine. Trebuie să stea cu noi!

Într-o zi, disputa a izbucnit în mijlocul sălii dharma, unde călugării ar fi trebuit să mediteze. Într-un sfârşit, maestrul Zen, Nam Cheon a dat buzna în sală. A luat pisica, i-a pus un cuţit la beregată şi a zis:

- Voi, călugărilor! Spune-ţi-mi un singur cuvânt care să arate iubirea voastră adevărată pentru această pisică şi o voi cruţa. Dacă nu sunteţi în stare, o voi ucide.

Nam Cheon îi punea doar la încercare pe călugări. Iubea cu adevărat vreunul dintre ei pisica sau doreau doar să câştige o dispută? Erau oare capabili să se arate cu adevărat responsabili pentru viaţa pisicii, sau deveniseră prea absorbiţi de cearta lor cu privire la cine să-i fie stăpân? După cum spune povestea, niciunul dintre călugări n-a spus şi n-a făcut nimic. Erau încă preocupaţi să găsească o modalitatea prin care să demonstreze care tabără avea dreptate. Aşa că Nam Cheon i-a luat gâtul pisicii.

Mi se părea că, de data aceasta, Nam Cheon ţinea lama la beregata planetei noastre - a biotopului de care depind speciile planetei, pentru sănătatea, siguranţa şi fericirea noastră. Ceea ce începuse să mă îngrijoreze era faptul că eu şi sistemul politic din care făceam parte semănam foarte tare cu acei călugări din sala dharma. Consumam energie pe mai nimic, în afara de efortul de a câştiga dispute. Mult prea rar treceam la acţiuni concrete. Uitam că în balanţă se afla viaţa proverbialei pisici, în timp ce noi ne certam cine este stăpânul pisicii.

************

În ceea ce mă priveşte mi-am dat seama că a arăta cu degetul greşelile altora nu denotă deloc iubire faţă de lume şi ceea ce te înconjoară. Pe de altă parte - uitându-mă cu mai multă atenţie la modul meu de viaţă şi întrebându-mă ce aş putea schimba - ar fi putut fi semnul unei astfel de iubiri. Mă săturasem să tot fac morală. Mi-ajunsese până peste gât să mă plâng. Să arăt cu degetul. Să-mi frâng mâinile. Şi-mi era greaţă că aveam un mod de viaţă care avea nevoie de protecţia unora ca Dick Cheney.

Ceea ce mă aduce din nou la întrebarea deja pusă în discuţie: este absolut minunat să vrei să scrii ceva care va încuraja bunătatea şi cumpătarea în ceilalţi, dar, hmm, apropo, eu… Eu ce fac în această privinţă? Sunt, cu alte cuvinte, gata să mă autodepăşesc sau sunt doar un ipocrit?

La început ideea mea a fost să încerc să-i încurajez pe ceilalţi să fie mai puţin îngăduitori cu ei înşişi şi mai buni cu societatea. Mi-am dat seama că poate ar trebui să scriu o carte nu despre cum ar trebui să se schimbe ceilalţi. Ci desprecum aş putea să mă schimb eu. Poate că ar trebui să mă îngrijoreze mai mult bârna din ochiul meu şi nu paiul din ochiul celorlalţi.

Gândindu-mă la toate astea, mi-am dat în sfârşit şi eu seama că dacă voiam să încurajez oamenii să fie mai puţin îngăduitori cu ei înşişi şi mai buni cu ceilalţi, puteam să fac acest lucru scriind o carte despre încercarea mea personală de a duce o viaţă în care să fiu mai puţin îngăduitor cu mine însumi şi mai bun cu ceilalţi.