În urmă cu nici un an, mai precis în mai 2011, întrebat în emisiunea "După 20 de ani" de la ProTV dacă ar accepta postul de premier, şeful Serviciului Român de Informaţii Externe (SIE) Mihai Răzvan-Ungureanu dădea un răspuns vag: "Vă pot spune că acolo unde este nevoie de mine pentru beneficiul ţării, o voi face". Candidat la preşedinţie? "Eu nu am tentaţii de acest gen, îmi refuz astfel de tentaţii." Modestie? Sau o evaluare corectă a şanselor? Mai degrabă a doua variantă.
La 43 de ani, Mihai Răzvan-Ungureanu are toate şansele să-i succeadă în funcţia de şef al Executivului lui Emil Boc. Ce va putea face în această poziţie având în vedere că este un om din afara partidelor care va fi totuşi "controlat" de partide, rămâne de văzut. Deocamdată, există masă critică astfel ca programul şi echipa sa să treacă de Parlament. "Programul şi echipa sa" este mult spus şi s-a văzut chiar din prima zi de după nominalizare. Nu el i-a propus pe miniştri, ci partidele din arcul guvernamental. Nici nu ştim dacă a avut vreun cuvânt de spus sau dacă i s-a cerut părerea. Şi chiar dacă i s-ar fi cerut, ce ar fi ştiut Ungureanu despre Nazare de la Transporturi sau Mustea de la Comunicaţii?
Dar ceilalţi trebuie că ştiu câte ceva despre Ungureanu. Chiar şi pentru că "şeful spionilor" a ocupat funcţii publice foarte vizibile înainte de a se retrage în cvasimuţenia impusă de poziţia de director al SIE. O cvasimuţenie care l-a smuls, practic, din spaţiul public. De trei ani de zile noi nu ştim nimic despre Ungureanu în afară de salariul său sau de ce vrea el să ne spună. SIE este controlat de Parlament, dar doar pe linie administrativă. Ce face SIE şi ce a făcut directorul său în ultimii ani pe linie "operativă" nu ştim şi nu vom şti.
Dar o imagine ne putem face privind înapoi la evoluţia lui pe scena publică.
Ungureanu nu este "spion" de multă vreme, dar de destul timp ca să fi învăţat ceva. Este venit din viaţa publică, nu este de "meserie" din serviciile secrete. Luni-seară, printre atuurile care îl califică pentru poziţia de prim-ministru pe care singur le-a enumerat Ungureanu a spus că a reformat SIE. Nu putem cuantifica însă, pentru că, aşa cum arătam, activitatea SIE este secretă, aşa spune legea şi aşa este peste tot. Dar ce a făcut la Ministerul de Externe câtă vreme a fost şeful diplomaţiei, s-a văzut - este ministrul care a schimbat mai mulţi şefi de misiuni încremeniţi la post şi a început întinerirea serviciului diplomatic.
În urmă cu 7 ani, la 37 de ani deci, devenea ministru de externe în guvernul Tăriceanu I, fiind cel mai tânăr şef al diplomaţiei de până la acel moment.
Era diplomat de meserie, ocupase deja poziţia de secretar de stat în MAE, avea o vastă activitate pe plan extern, între care cea de director general, emisar regional al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est sau coordonator adjunct al Iniţiativei de Cooperare Sud-Est-Europene, poziţii foarte importante la acea vreme pentru întreaga Europă.
Dar vremurile erau speciale. Alianţa PNL-PD s-a destrămat după doi ani, iar Ungureanu, ministru liberal şi membru al PNL, a trebuit să aleagă: şi nu l-a ales pe Popescu-Tăriceanu, ci pe Traian Băsescu.
Demiterea sa a fost inevitabilă, dar motivul dubios.
În februarie 2007, premierul i-a cerut să demisioneze în urma reţinerii în Irak a doi cetăţeni români acuzaţi de spionaj. Premierul a spus că a aflat acest lucru din presă deşi situaţia dura de câteva luni. Ce s-a aflat mai apoi a fost chiar cum a spus Tăriceanu: ministrul de externe ştia de situaţia românilor, dar nu l-a informat pe premier, ci pe preşedintele Traian Băsescu, pe considerentul că politica externă este atributul constituţional al şefului statului.
Ungureanu a admis că ar fi putut greşi şi a demisionat, dar adevăratul motiv al cererii de demisie nu este acesta, ci altul.
Într-o şedinţă a CSAT, Ungureanu s-a opus intenţiei premierului liberal venită pe nepusă masă de retragere a trupelor române din Irak (de fapt cererea era o prelungire a conflictului dintre ministrul apărării, liberalul Teodor Athanasiu, şi consilierul prezidenţial Adriana Săftoiu, ulterior plecată chiar la liberali!) Alături de Ungureanu s-a mai aflat un alt ministru liberal la acea vreme, cel al finanţelor, Sebastian Vlădescu.
Băsescu, care nu dorea această retragere invocând înţelegerile cu SUA, a avut câştig de cauză cu cei doi liberali alături. Dar ambii au plătit cu funcţiile această insubordonare pe linie de partid. Vlădescu avea să fie cooptat după alegerile legislative de la finele lui 2008 din nou în guvernul Boc, în vreme ce "răsplata" pentru Ungureanu a fost promovarea lui ca şef al SIE (decembrie 2007).
Ungureanu este istoric. Este chiar un istoric foarte bun, în buna tradiţie a şcolii ieşene de istorie cu exponenţii săi renumiţi, precum Alexandru Zub. Şef de promoţie, doctor în istorie, profesor universitar, cu studii nu doar la Oxford, ci şi în Germania sau SUA, poliglot (vorbeşte engleza, franceza, germana, ştie şi ceva maghiară), Ungureanu a căpătat în diplomaţie o uşurătate aparte a conversaţiei - nu ar fi de mirare să-l asculţi o oră, să rămâi încântat de conversaţie, dar să constaţi că nu ţi-a spus, de fapt, nimic.
Tenace, nerefuzând onoruri, el nu a întâmpinat mari dificultăţi în carieră construindu-şi o reţea solidă de relaţii, mai ales pe plan extern, lucru care i-ar putea folosi acum când Europa este, practic, un imens şantier. Pe când era ministru de externe se tutuia în public cu secretarul american de stat Hillary Clinton (ei doi au semnat acordul de instalare a trupelor americane în România) şi era în relaţii foarte bune cu ministrul rus de externe Serghei Lavrov.
A beneficiat de-a lungul carierei de o susţinere deschisă din partea unui alt umanist, fostul ministru de externe Andrei Pleşu care, pentru o scurtă vreme, a făcut şi "stagiul" de consilier al lui Traian Băsescu.
Ceea ce urmează a demonstra Ungureanu este ştiinţa diplomatică aplicată nu în saloane, ci în arena politică, unde va trebui să împace partide prea puţin obişnuite cu înflorituri de limbaj, mai ales când au deasupra capului securea alegerilor. Ungureanu spune că va duce reforma mai departe, dar nu o va putea face în lipsa susţinerii de partid.
Mihai Răzvan-Ungureanu (43 de ani)
A fost numit la conducerea SIE în decembrie 2007 după ce şi-a înaintat demisia din poziţia de ministru de externe (din partea PNL), la cererea premierului liberal Călin Popescu-Tăriceanu.
La data de 29 decembrie 2004, intră ca ministru de externe în guvernul Tăriceanu I fiind, la 37 de ani câţi avea atunci, cel mai tânăr ministru de externe al României.
După demisie s-a reîntors la funcţia deţinută înainte de a fi ministru, aceea de reprezentant al României la Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), cu sediul la Viena.
Este istoric, doctor în istorie (a fost profesor de liceu şi apoi cadru didactic universitar), a studiat la Oxford, dar şi în universităţi din Germania şi SUA.
Este diplomat de carieră. A mai îndeplinit funcţia de secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (1998-2001); director general - emisar regional al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (2001-2003); coordonator-adjunct al Iniţiativei de Cooperare Sud-Est-Europeană (SECI) (2003-2004).
Conform declaraţiei de avere din iunie 2011 deţine trei terenuri: un teren intravilan de 5.000 de metri pătraţi în comuna Nistoreşti; un teren agricol de 20.000 de metri pătraţi în extravilanul localităţii Slobozia, obţinut prin donaţie în anul 2010 (alături de soţia sa), un teren intravilan de peste 4.200 de metri pătraţi în Voluntari, aferent unei case de locuit de 283 de metri pătraţi, ambele cumpărate în 2007. Mai are, la Iaşi, un apartament de 42 de metri pătraţi achiziţionat în 1996.
A încasat de la SIE în 2010 un salariu de 66.147 de lei, iar de la Universitatea Bucureşti 28.574 de lei. Soţia sa, medic, a încasat venituri salariale de aproximativ 45.000 de lei de la Institutul Clinic Fundeni, dar şi aproape 356.000 de lei din servicii de consultanţă medicală pentru OMV AG Viena.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
