Politică

Cum au cucerit chinezii Imperiul Roman al modei şi cum s-au instalat acolo. Peste 300.000 de chinezi locuiesc şi muncesc în Italia

Cu forţă de muncă ieftină şi materii prime la costuri reduse, companiile chinezeşti au scos din afaceri firmele de modă, textile şi îmbrăcăminte din nor­dul Italiei, distrugând locuri de muncă şi o tradiţie care dura de decenii. Golul lăsat în Italia a fost umplut cu sute de mii de chinezi şi mii de ateliere chinezeşti. Povestea oraşului Prato, de lângă Flo­renţa, este grăitoare în acest sens.  Apoi a venit coro­navirusul. Peste 300.000 de chinezi locuiesc şi mun­cesc în Italia.

Italia s-a dovedit în special vulnerabilă la concurenţa din China, având în vedere că meşteşugurile artizanale - producţia de textile, piele, încălţăminte - sunt de mult timp dominate de firme mici, de familie, cărora le lipsesc resursele necesare pentru a lupta cu fabricile dintr-o naţiune cu 1,4 miliarde de locuitori, scrie The New York Times. În 1961, când avea doar 22 de ani, Cesare Catini - acum în vârstă de 81 de ani - şi-a început propria afacere, în Prato, făcând pantofi de damă în garajul său. În afacere i s-au alăturat cei doi fraţi mai mici. Cumpărau piele din Napoli şi Milano şi produceau 50 de perechi de pantofi pe zi, pe care le vindeau în pieţele stradale. Şi-au investit profiturile în utilaje şi muncitori. În anii 1980 aveau deja un designer milanez şi o fabrică cu 70 de angajaţi.

Ajunseseră să exporte încălţăminte în SUA şi Germania de Vest. În anii 1990 au apărut primele semne de pericol. La târgurile din Milano şi Bologna, unde productorii se întâlneau cu clienţii străini, Catini a observat că vizitatorii din China  făceau poze la produse fără a cumpăra nimic. A urmat un deceniu dezastruos. La început, clienţii germani îşi anulau comenzile pentru că brusc puteau cumpăra pantofi de calitate la jumătate de preţ de la furnizori din China. În 2001, China a intrat în Organizaţia Mondială a Comerţului, câştigând astfel acces facil la pieţe din toate colţurile lumii.

În anii următori, exporturile producătorilor italieni de încălţăminte s-au prăbuşit cu peste 40%.  Într-o încercare disperată de a supravieţui, Catini s-a angajat într-un contract pentru a produce încălţăminte pentru un brand de modă italian renumit. A împrumutat 300.000 de euro cu care a construit o fabrică în România, unde producea mult mai ieftin decât în Italia. Brandul italian n-a pierdut timpul şi a început să preseze mica afacere să reducă şi mai mult cos­tu­rile, amenin­ţând că altfel va cumpăra din China. Însă costurile mai mici n-ar fi acoperit cheltuielile, iar în 2008 Catini a decis să închidă afacerea. Mulţi dintre angajaţi îi erau ca mem­brii de familie. Îi cunoştea de decenii, pe ei şi pe rudele lor, iar acum îi lăsa fără loc de muncă. În oraşul de peste deal Montegranaro, din 600 de producători mici de încălţăminte au mai rămas doar 150. Din 2001 până în 2011 numărul de firme de textile din Prato s-a diminuat de la 6.000 la 3.000. Numărul de salariaţi din industria de profil a scăzut de la 40.000 la 19.000, potrivit Confindustria, o asociaţie a patronatului.

Pe măsură ce fabri­cile din Prato îşi închi­deau porţile, au început să vină oameni din China pentru a profita de oportunitate. Primul val semnificativ de imigranţi chinezi a ajuns în zona industrială de lângă Prato în anii 1990. Aproa­pe toţi au venit din Wenzhou, un oraş-port aflat la sud de Shanghai recunoscut pentru spiritul antreprenorial, notează The New Yorker. Chinezii au preluat atelierele falimentare şi au construit fabrici noi. Importau materiale din China pe care le prelucreau în haine care imită stilul brandurilor de modă italiene şi cărora le adaugau eticheta „Made in Italy“. În 2019, peste 10% din cei 200.000 de locuitori ai oraşului Prato erau imigranţi chinezi cu acte în regulă. Lor li se mai adăugau probabil 15.000 de alţi chinezi cărora le lipseau formele legale. Odată cu atelierele chinezilor au apărut restaurante şi aprozare deţinite de chinezi. La periferiile oraşului, depozitele chinezilor erau burduşite cu îmbrăcăminte destinată pieţelor stradale din Florenţa şi Paris. Pentru mulţi dintre locuitorii vechi ai Prato, oraşul a ajuns de nerecunoscut şi mulţi dintre ei îmbrăţişează, din această cauză, politicile partidelor de extremă dreapta. În interiorul comunităţii chinezeşti, oamenii spun că este ignorată contribuţia lor la economia locală. „Depozitele erau goale înainte de a veni chinezii“, spune Marco Weng, un tânăr de 20 de ani ai cărui părinţi au venit din China în urmă cu trei decenii. „Chinezii nu au luat locurile de muncă ale altora. Am creat locuri de muncă.“ Anul trecut, Weng avea de gând să dsechidă un lanţ de res­taurante sud-coreene.

Marco Hong, de 23 de ani, supraveghează producţia la o fabrică de îmbrăcăminte dechisă de părinţii săi chinezi. Compania produce sub brandul Distretto 12 haine folosind materiale cumpărate de la ţesătoriile din Prato pentru a le exporta în Spania şi Germania. Fabrica avea în 2019 circa  35 de angajaţi, dintre care jumătate italieni. Apoi, chiar antreprenorii italieni au avut un rol decisiv în stabilirea chinezilor acolo. „Italienii, crezându-se şmecheri, îşi subcontractau munca imigranţilor chinezi“, îşi aminteşte unul dintre primii veniţi din China. Don Giovanni Momigli, preot cu parohia aproape de Prato, a explicat că „apoi, italienii au fost surprinşi când chinezii au început să le facă munca“. În anii 1990, chinezii din Wenzhou îşi făceau ateliere de îmbrăcăminte în garaje mici în care adesea locuiau. Apoi au început să închirieze ateliere goale, plătind cash. Autorităţile nu puneau prea multe întrebări. Italienii, cu modelul de afaceri distrus de globalizare, abia aşteptau banii aduşi de chinezi în economia locală. Din meşteşugari, unii dintrei ei s-au transformat în proprietari. Fluxul de chinezi a devenit atât de mare încât a fost stabilită o linie aeriană non stop între Wenzhou şi Roma. Unii migranţi au venit ca turişti pentru a rămâne acolo. Alţii au plătit banii buni contrabandiştilor. Programul lung de lucru al chinezilor îi uimea, chiar frustra pe italieni, obişnuiţi cu concedii plătite de câteva săptămâni şi concedii de maternitate prelungite. Prato a ajuns să aibă a doua comunitate chineză ca mărime din Europa, după Paris. Toscana, în inima căreia se află Prato, este una dintre regiunile Italiei cel mai dur lovite de epidemia de coronavirus.

 
 

Etichete: chinezi,italia,moda

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.