În martie 2020 am plecat să lucrez de acasă, mă aşteptam să dureze o săptămână, hai, poate două. În primele zile de lucrat de acasă nici măcar nu mi-am creat un loc confortabil de unde să lucrez, eram ferm convinsă că o să mă întorc la birou curând, o să ne întorcem toţi în redacţie şi ne vom relua vieţile. A trecut un an şi acel curând încă nu s-a întâmplat.
Pandemia a oprit lumea în loc, peste tot pe reţelele de socializare poze cu cele mai mari obiective turistice din lume pustii, fără măcar un turist, oameni care cântau de la geamurile apartamentelor creând un soi de spirit solidar, imagini care mai redau un licăr de speranţă.
Încă de la debutul pandemiei doctorii spuneau că ar trebui să ne obişnuim să trăim cu un astfel de virus, a trecut un an, iar noi încă ne chinuim să trăim cu el. A ieşit primul vaccin, al doilea, al treilea, iar noi încă nu ne-am reluat viaţa.
Un an de pandemie în care am învăţat că într-un stat democratic avem nevoie de o hârtie şi de un motiv pentru a ieşi din casă, cine ar fi crezut că un virus ar fi putut pune la zid o aşa puternică formă de guvernământ? Democraţia e puterea poporului (din grecescul demokratia, de la demos- popor şi kratos- putere), dar pandemia a dus puterea poporului în puterea virusului.
12 luni de pandemie când munca, familia, hobbyurile, prietenii au fost în acelaşi loc, de multe ori în acelaşi timp.
A trecut un an de pandemie şi am în continuare senzaţia că mă aflu într-un roman al lui Kafka, unde absurdul şi-a făcut un loc cald în cotidianul nostru.
În ultimul an, lupta cu virusul a fost dublată şi de o luptă cu noi înşine, cu dorul de o vacanţă, de ieşit la o terasă, de stat chiar şi după ora 23:00, mai nou 22:00, de îmbrăţişat oamenii dragi, de a vedea zâmbetele din spatele măştilor şi de a merge acasă, la părinţi, fără să mai fie nevoie să ne testăm din frică.
A trecut un an şi încă nu ştim cât va mai dura, dar ceea ce ştiu cu siguranţă este că atunci când ne vom despărţi, sper eu definitiv, de COVID, SARS-COV-2, carantină şi alte cuvinte ce au definit ultimul an, mă voi confrunta cu anxietatea locurilor aglomerate, voi lua metroul dimineaţa şi voi coborî la Victoriei, cu alte sute de oameni, dar voi fi atât de bucuroasă că voi şti că mi-am luat viaţa înapoi.
