Ne aflam intr-o situatie pe care am anticipat-o: trecerea de la supraimpovararea politicii monetare (obligata sa urmareasca mai multe tinte, cu ani in urma) la supraimpovararea bugetului. Aceasta situatie este legata de dezinflatie, liberalizarea contului de capital si expansiunea rapida a creditului intern. Prin supraimpovararea bugetului ma refer, in principal, la incercarea de a limita deficitele externe prin deficite bugetare cat mai mici.
Dezinflatia si evitarea unor deficite externe excesive implica o buna conlucrare intre buget si politica monetara, cea salariala. Dar exista limite ale utilizarii rationale a bugetului in aceste scopuri. Cand creditul neguvernamental este, de departe, motorul cresterii deficitului de cont curent diminuarea deficitului bugetar este un instrument ineficace. Aceasta s-a vazut in 2004 si se verifica si in acest an; deficitul bugetar a scazut la -1,1 in 2004 (de la -2,4 in 2003) si va fi, probabil, -0,7-0,8 in 2005, in timp ce deficitul de cont curent a urcat la 6,8% (de la 5,6% in 2003) si va ajunge, probabil, la peste 8,5% din PIB in 2005. Rationamentul pe care se bizuie programele convenite cu FMI are o hiba majora atunci cand echivaleaza o identitate contabila ex post a marimii deficitului de cont curent (balanta bugetului - balanta sectorului neguvernamental) cu o functie de politica in care avem variabile rezultat si unele de control. Slabiciunea rationamentului este mai evidenta in conditiile liberalizarii contului de capital, cand firmele si cetatenii isi pot suplimenta usor puterea de cumparare (care ar fi, sa zicem, diminuata de impozite mai mari sau cheltuieli guvernamentale diminuate) printr-o inclinatie mai mare spre imprumut; adica efectul de evictiune (crowding out) se epuizeaza.
Are temei sa practicam deficite bugetare nu in expansiune (nu pro-ciclice) cand creditul privat este in crestere rapida. Dar a miza pe buget in stabilizarea marimii deficitului de cont curent este un nonsens.
Revin asupra acestor aspecte de analiza macro, intrucat dilemele politicii macroeconomice in Romania capata dimensiuni noi cand sumele din privatizare sunt considerabile (miliarde de euro) si tot astfel sunt fondurile UE pe care le-am putea folosi anual (ele pot ajunge la 4% din PIB). Noi avem o infrastructura subdezvoltata, iar fondurile mentionate sunt mijloace unice, exceptionale pentru a finanta programe de care avem acuta si urgenta nevoie.
Sunt doua aspecte macroeconomice de subliniat privind fondurile din privatizare si cele de la UE (structurale si de coeziune):
1) alte conditii neschimbate, aceste fonduri nu afecteaza balanta bugetara (neafectata fiind si datoria publica); exceptie sunt sumele de cofinantare si contributia la bugetul UE;
2) aceste fonduri maresc cheltuielile agregate in economie, iar o cerere interna care creste mai iute decat oferta interna inseamna presiune inflationista. Deficitul de cont curent ar creste daca propensiunea spre imprumut a economiei private ar creste.
Grija expertilor FMI, a macroeconomistilor, in general, este legata de al doilea aspect: de capacitatea economiei de a absorbi resurse suplimentare fara ca cererea agregata sporita sa induca puseuri inflationiste si, posibil, deficit de cont curent mai mare. Desi aceasta grija este legitima, ea nu trebuie sa fie mecanica, lipsita de nuante si circumstantieri. De la un anumit prag, restrictia impusa devine daunatoare. Mai ales ca aceste resurse ar fi utilizate pentru investitii publice de mare utilitate, de care avem nevoie in acesti ani; timpul, ca si contextul, au valoare economica. A exagera cu aceasta grija conduce la o atitudine stramba de genul: cu cat folosim mai putin din fondurile disponibile cu atat mai bine, pentru a nu mari cererea agregata prea mult. Asa cum o utilizare irationala a resurselor costa, tot astfel, o subutilizare negandita a lor anuleaza oportunitati de dezvoltare. Excesele pot fi in sus, ca si in jos. Concilierea intre o judecata macro lucida (nu unilaterala si neaxata exclusiv pe termen scurt) si nevoia de dezvoltare a infrastructurii este posibila. Aceasta conciliere inseamna:
- nuantarea logicii contabile evocate pentru a despovara bugetul de sarcini inutile; aceasta inseamna un dialog mai bun cu expertii FMI pornind de la considerentele de mai sus;
- folosirea banilor din privatizare pentru lucrari de infrastructura (si pentru reforma sistemului de pensii); dincolo de faptul ca FMI nu are prerogative in a impune guvernului cum sa foloseasca aceste sume atat timp cat suntem chibzuiti si folosim acesti bani in scopurile mentionate, dialogul nu are obiect din acest punct de vedere;
- o prioritizare riguroasa a proiectelor de importanta nationala, care sa beneficieze de bani din privatizare si fonduri UE;
- o programare bugetara multianuala a realizarii proiectelor de importanta nationala, care sa tina cont de resursele disponibile si de nevoia de a asigura echilibrele macro; ar fi vizata, intr-o prima faza, perioada 2007-2009;
- ameliorarea disciplinei financiare in economie, care sa ajute la stimularea ofertei interne;
- extinderea bazei de impozitare si o colectare mai buna a taxelor si impozitelor care sa reduca socul bugetar: in anul aderarii (nevoia a cca. 2,5% resurse bugetare suplimentare)
- formarea unei companii pentru dezvoltarea infrastructurii care sa ajute la realizarea programului de investitii publice, la cresterea coeficientului de absorbtie a fondurilor UE, la folosirea cat mai economicoasa a resurselor publice.
Pentru executia bugetara si echilibrele macro este bine ca creditul de consum sa-si modereze cresterea. Este totodata important ca economisirea in economie sa nu scada. Pentru ambele conditii politica BNR are rol cheie de jucat.
* Daniel Daianu este profesor de economie, fost ministru al finantelor
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
