Proprietarii de birouri din San Francisco au semnat cu 81% mai puţine contracte de închiriere pentru clădirile lor în perioada aprilie-septembrie 2020 faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, scrie Wall Street Journal.
San Francisco este oraşul-far în ce priveşte piaţa birourilor. Magnitudinea căderii încă nu se poate asimila. Piaţa este pur şi simplu într-o implozie, nici măcar comparabilă cu 2008-2009.
Zecile de mii de angajaţi din zonă au fost trimişi acasă de către angajatorii din IT, iar rata de ocupare a fost de doar 15% în septembrie, faţă de 25% la nivel naţional. Se estimează că jumătate din cele 3.900 de restaurante care se bazau pe prânzul şi cinele angajaţilor din clădirile de birouri din San Francisco vor intra în faliment. Şeful Facebook Mark Zuckerberg spune că se aşteaptă ca în următorii 10 ani jumătate din angajaţii companiei să lucreze de acasă, mai scrie Wall Street Journal.
San Francisco este exponentul unui shift global al modului de lucru în birouri.
La nivel istoric, se poate arăta că nu e neapărat nevoie pentru economie şi societate ca oamenii să lucreze unii lângă alţii în birouri. Gruparea în birouri comune a angajaţilor aşa-numiţi cu gulere albe, care prelucrează informaţia şi nu materii prime, materiale sau echipamente, se dovedeşte că nu e obligatorie pentru funcţionarea companiei, după cum de altfel era şi de aşteptat. De ce?
Până la apariţia războiului de ţesut în ultima parte a secolului al XVIII-lea, munca nu se făcea în grupuri mari. În agricultură era nevoie de grupuri mari doar în anumite momente ale anului - la semănat, la cules -, iar în construcţii doar în anumite cazuri speciale. Meşteşugarii - cizmari, croitori - lucrau separat. Abia Revoluţia Industrială începută în Anglia, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu introducerea războaielor de ţesut şi a maşinilor cu aburi a presupus adunarea a zeci sau sute de oameni în acelaşi loc.
Aceasta pentru că pur şi simplu echipamentul pe care se lucra nu putea fi luat acasă, iar oamenii trebuia să lucreze toţi în acelaşi loc, operaţie după operaţie.
Dezvoltarea industriei chimice şi apoi a celei metalurgice la scară largă în Germania şi apoi în SUA, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, a presupus de asemenea dislocarea a sute de oameni în clădiri special create pentru producţie. Economia a produs schimbări sociale atât de mari încât de atunci, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, funcţionează sistemul social de pensii, prin care cei în activitate plătesc pensiile celor în vârstă fără să fie neapărat o legătură de rudenie. Anterior, în activitatea agricolă, generaţiile active le întreţineau pe cele în vârstă în interiorul familiilor.
Mai departe, pentru a administra în mod eficient aceste mari întreprinderi au început să apară serviciile: bănci, asigurări, firme de transport, mass-media, birocraţia statală.
Aceste organizaţii nu mai produceau un bun palpabil, ci erau centrate pe parcursul unei hârtii: o cerere de credit, o poliţă de asigurare, un schimb de acţiuni înregistrat tot cu ajutorul hârtiilor sau un draft de lege care urma să devină o reglementare.
În cazul instituţiilor birocratice, hârtia respectivă era noua bandă de lucru care era elaborată, modificată, avizată şi aprobată. Ce se întâmpla la 1920 în clădirea JP Morgan abia construită pe Fifth Avenue? Venea o cerere de credit care îşi urma un curs de la un funcţionar la altul, până la nivelul superior, deci organizaţia era construită şi clădirea de birouri ca atare în jurul procesului de elaborare a documentului respectiv. Logic, ca să meargă mai repede era natural ca toţi angajaţii să fie în aceeaşi clădire pentru ca timpul de procesare să fie mai scurt. Dosarul mergea dintr-un birou în altul, de la un etaj la altul. Treaba a continuat zeci de ani şi suprafeţele de clădiri de birouri au crescut în fiecare an în toată lumea şi mai ales în Occident, unde serviciile - ceea ce înseamnă mai ales lucrul în clădiri de birouri - au ajuns să reprezinte 70-80% din PIB. Pe baza acestei tipologii de dezvoltare s-au structurat şi marile oraşe. În oraşe precum San Francisco, Houston sau Atlanta, marile clădiri de birouri din centru, aşa numitul downtown sunt ca nişte oraşe fantomă după 5 seara şi în weekend, toată lumea trăind în suburbii şi venind în clădirile gigant în timpul săptămânii de la 9 la 5.
Însă, de la apariţia calculatorului până în prezent şi generalizarea folosirii acestuia în anii ’80, aceste clădiri de birouri au continuat să se dezvolte masiv cu toate că documentul fizic, cel în jurul căruia s-a construit “banda de lucru” a office-ului, s-a transformat într-un document digital.
Adică hârtia care trebuia să fie redactată la maşina de scris, citită, analizată, avizată, aprobată, nu mai presupunea manipularea ei fizică în cadrul aceleiaşi clădiri. Computerul o transportă oriunde. Însă companiile şi instituţiile publice nu au profitat de acest fapt, ci au rămas în continuare centrate pe a-şi structura organizaţiile la comun în jurul unui traseu al documentului devenit acum virtual.
Iată că vine martie 2020, când într-o săptămână organizaţii de zeci de mii de angajaţi au arătat dintr-odată că prezenţa fizică într-o clădire nu mai este necesară. De fapt, este o treabă care se putea demonstra încă de la apariţia computerului. Marile clădiri de birouri nu sunt decât o manifestare a inerţiei şi a obişnuinţei.
Ceea ce trăieşte lumea acum s-ar putea să nu fie doar un accident, ci din cauza vitezei de amestecare a populaţiilor lumii, acest tip de riscuri sanitare poate fi tot mai mare. De aceea, să aduci multă lume mult timp în acelaşi loc ar putea să fie de acum încolo foarte complicat. Nu mai vorbim de impactul de mediu al acestor clădiri uriaşe: trafic îngreunat pentru că mii de oameni trebuie să ajungă în acelaşi punct la aceeaşi oră, aer poluat în jur pentru că trebuie să ai o capacitate foarte mare de ventilaţie pentru a acomoda mii de oameni în aceeaşi clădire.
Sigur că de partea cealaltă este mult mai eficient economic. Cu cât clădirea este mai înaltă, cu atât metrul pătrat al terenului de dedesubt devine mai ieftin. Însă iată că daunele pe termen lung pot deveni mai mari, chiar dacă aparent pe termen scurt câştigurile pot fi mari.
În noile condiţii, având în vedere că documentul în jurul căruia se învârte orice organizaţie de servicii poate fi tratat din orice colţ al lumii, este evident că marile clădiri de birouri vor fi puse la grea încercare.
Oamenii nu vor sta însă nici acasă să lucreze, pentru că pe termen lung este clar ineficient, condiţiile nefiind propice. O posibilă evoluţie ar putea fi apariţia unor mini-huburi pe lângă cartiere, la maximum un kilometru de casă sau la parterul blocului, unde oamenii să îşi facă treaba în condiţii de cvasi-office chiar dacă nu sunt împreună în aceeaşi clădire de birouri.
Şi „orizontalizarea“ clădirilor de birouri ar putea fi o altă soluţie. De ce să nu devină o stradă cu verdeaţă şi mici vile transformate în clădiri de birouri noul zgârie-nori?
