Totul a pornit de la un articol din ZF din 11 decembrie: Încă o lună în care România a pierdut 3.000 de oameni (în octombrie 2019 numărul de noi născuţi a fost de 18.230, dar numărul celor care au murit a fost de 21.010). Ce politici trebuie să adopte România pentru a stopa declinul demografic? Sociologii: Avem nevoie de studii, să ştim de ce tinerii iau decizia de a nu face copii, sau de ce nu pleacă în străinătate. Profesorul de sociologie Vasile Gheţău: Doar dacă mărim alocaţiile, nu se vor întâmpla lucuri importante în demografia românească.
Pornind de la acest articol, o cititoare ZF a comentat pe Facebook:
“Puteţi să faceţi alocaţiile de 1.000 de lei de copil, dar tot se va pleca din ţară. Am un copil de 15 ani, clasa a 9-a, şi care mi-a declarat că abia aşteaptă să plece din ţară. Eu ce pot să-i ofer ca şi contra-argument? Programul meu de lucru - lucrez în sectorul privat de 15 de ani? Traficul în care îmi pierd 25% din timp? Sistemul nostru sanitar în care ne rugăm la Dumnezeu să nu avem nevoie să intrăm? Sau sistemul de învăţământ în care directorii de licee şi rectorii au atitudinea de dictator pe viaţă, cu o replică preferată – Dacă nu vă convine, duceţi-vă în altă parte?!
Dacă vrem să ne rămână copiii în ţară, trebuie să începem cu sistemul de învăţământ. Dacă nu se va schimba ceva în programa şcolară şi dacă nu se aduc profesori tineri, capabili să furnizeze informaţii într-un mod adaptat acestui secol, profesori capabili să asculte nişte adolescenţi încrâncenaţi şi uneori debusolaţi, atunci să ne aşteptăm ca în următorii ani situaţia să fie şi mai gravă (să plece copiii/tinerii din ţară – n. r.).”
Pe măsură ce economia a crescut (PIB-ul s-a dublat în ultimii 10 ani, salariul minim s-a triplat, iar salariul mediu s-a dublat, pe fondul unei inflaţii în scădere şi a unui curs valutar leu/euro destul de stabil, ceea ce în final a mărit puterea de cumpărare în termeni reali), banii încep să nu mai rezolve toate lucrurile: problema este că pe măsură ce sunt mai mulţi bani la buget - şi sunt în valoare nominală, infrastructura de educaţie, de sănătate, de transport, infrastructura administrativă şi politică este tot mai proastă, iar oamenii devin tot mai furioşi. Acest lucru s-a văzut şi la votul de la europarlamentare, şi la alegerile prezidenţiale.
Pe vremea PSD-ului, economia, businessul şi salariile au crescut, dar acest lucru nu a putut “să cumpere” voturile pentru celelalte nerealizări şi mai ales pentru atitudinea de vătafi, moşieri, fanarioţi, a politicienilor şi camarilelor lor de la PSD şi aliaţii lor. PNL şi USR sunt încă la început.
Salariile din sănătate s-au dublat şi nu cred că se poate plânge cineva că sunt mici, dar percepţia generală a tuturor este că tot trebuie să dai şpagă ca să te bage cineva în seamă când păşeşti într-un spital de stat. Asta ca să nu mai vorbim de mizeria în care trăiesc spitalele din provincie, deşi se bagă an de an bani în ele.
Iar această furie a oamenilor, cărora li se ia din salarii pentru sănătate dar după aceea mai trebuie să scoată bani din buzunar ca să nu aibă de-a face cu spitalele de stat ci să meargă la cele private, creşte pe zi ce trece.
În educaţie poate nu se alocă chiar 6% din PIB, dar nici zero, ci 3% din PIB, iar rezultatele sunt din ce în ce mai proaste: noile teste PISA pentru România arată că 44% din elevi sunt analfabeţi funcţionali, adică pot să citească un text, dar nu pot să-l interpreteze. Aici trebuie să facem o distincţie: în oraşele mari rezultatele testelor PISA sunt la nivelul marilor capitale europene, dar problema este că la nivel rural rezultatele sunt la nivelul ţărilor subdezvoltate din lume, de aceea media este proastă pentru România.
Testele PISA au fost introduse la începutul anilor 2000 pentru a evalua o ţară din punct de vedere al calităţii forţei de muncă care urmează să vină, respectiv pentru a da un indiciu investitorilor unde să vină cu investiţiile şi de unde să plece, sau să nu vină. Deci aceste teste sunt un indicator pentru viitoarea piaţă a forţei de muncă.
Dacă îi întrebi pe profesori de aceste teste şi ce reprezintă ele, ridică din umeri. Şi acum îmi amintesc replica unui profesor universitar, care mi-a spus că nu este treaba lui să pregătească forţă de muncă pentru companii şi deci nu-l interesează de ce au nevoie firmele, cum văd ele educaţia studenţilor, ce ar trebui să înveţe la şcoală. Şi aici nu vorbim despre sarcinile specifice unui job dintr-o companie, pentru că niciun profesor nu-i poate învăţa pe elevi acest lucru.
Dacă îi întrebi pe profesori de unde vin banii cu care sunt plătiţi, toţi spun că vin de la bugetul de stat, dar niciunul nu ar spune că banii vin din taxele şi impozitele pe care le plătesc companiile în nume propriu – TVA, accize, impozit pe profit – şi în numele salariaţilor – impozitul pe venit, contribuţiile sociale.
Dacă le spui că un absolvent de liceu sau de facultate poate intra într-o companie cu salariul minim (1.286 de lei) sau cu un salariu mediu (3.100 de lei), în funcţie de atitudine, cunoştinţe generale, dorinţa de a învăţa şi pregătiţi din şcoală pentru următorul pas, iar în final diferenţa de impozit se poate întoarce în mai mulţi bani în educaţie, profesorii încheie discuţia.
Prea puţin se face corelaţie între ce iese din şcoală - indiferent că este şcoală generală, liceu sau facultate - şi joburile de pe piaţa muncii, care pot să fie low-cost, pentru că numărul de analfabeţi funcţionali este extrem de ridicat, sau pot să aibă un nivel de salarizare mai ridicat, pentru că cel angajat poate să facă operaţiuni puţin mai complexe.
Acum doi ani, un profesor mi-a spus la ZF Live că problema în România nu sunt copiii, care au un nivel de inteligenţă ridicat, ci chiar profesorii, care sunt mult rămaşi în urmă cu pregătirea, dar mai ales cu dorinţa de a îmbunătăţi sistemul de educaţie. Iar aici intervine şi faptul că centrele universitare iau cei mai mulţi bani din bugetul Educaţiei, în timp ce celelalte centre – educaţie primară şi secundară – rămân cu ce rămâne, deşi au mai mulţi copii, rezultând în final o delăsare educaţională totală.
Pe acest fond, intervine şi faptul că toate guvernele alocă mai mulţi bani către Poliţie, către Apărare, către Servicii, decât în Educaţie, ca şi cum ar fi într-un război continuu.
Nu face excepţie nici guvernul PNL. În propunerea de buget pe 2020 Internele au un plus de 13% la buget, iar Educaţia doar un plus de 2,5%, în condiţiile în care veniturile totale sunt aşteptate să crească cu 10%.
Nu ştiu cum arată proiectul România Educată al preşedintelui Iohannis din punct de vedere practic, pentru că ideile puse în dezbatere lipsesc cu desăvârşire, ca să nu mai vorbim de punerea lor în practică.
Problema este că replica “Dacă nu vă convine cum este în România, duceţi-vă în altă parte, în altă ţară” este chiar pusă în practică! Pentru că oamenii au acum această libertate!
