Scriam, miercurea trecuta, ca in anii tranzitiei ne-a fost greu sa ne obisnuim cu noua schema a producatorilor. O schema inedita pentru noi, romanii, in care productia este definita in sens larg, cuprinzand pe langa fabricarea bunurilor si alte activitati economice, intre care comertul, turismul, telecomunicatiile, serviciile in general. Astazi putem vorbi, fara sa gresim, despre productia de... servicii. Mergand mai departe, putem spune ca la ghiseul bancar se face productie. Cum productie face si o receptionera de hotel.
E normal sa fie asa? Bineinteles. Pentru ca si serviciile produc valoare adaugata. Pana si manualul marxist de economie politica, pentru studentii de la ASE, din anii '80, recunostea ca "o tara este cu atat mai bogata cu cat are posibilitatea de a ocupa in sfera productiva (in sensul vechi al conceptului, de fabricare a bunurilor materiale - n.a.) o populatie mai putin numeroasa, in raport cu cea din sfera neproductiva". Caci o tara degeaba fabrica otel daca nu adauga valoare; dar poate adauga valoare fabricand papuci de casa sau producand servicii. Atunci insa deciziile politice erau subordonate unei dogme: aceea ca munca prestatoare de servicii n-ar produce venit national. Rand pe rand, comertul, turismul, unitatile de reparatii au fost decimate sub impulsul acestei ideologii. Romania, in ceea ce priveste ponderea populatiei active in servicii si ponderea serviciilor in PIB, s-a situat in coada Europei.
Acum, lucrurile
s-au schimbat. Dar nu intr-atat cat ar fi fost posibil. Si, mai ales, nu intr-atat cat ar fi nevoie. Pentru ca investitiile in servicii sunt inca putine. Mult prea putine.
Cine sa investeasca in servicii? Statului nu-i mai ajung banii. Solutia nu poate fi decat amplificarea investitiilor private. Daca am invatat ceva in anii din urma - si anume ca timpul face bani, desigur in banci - mai trebuie sa invatam, acum, ca explozia afacerilor ne-ar aduce si mai multi bani.
Fara indoiala ca economia de piata a castigat batalia in societatea romaneasca. Un lucru se intelege insa ceva mai greu: ca trebuie sa acceptam si legile pietei. Putem noi sa preamarim mult si bine productia in sensul vechi al cuvantului, acela de fabricare de bunuri. Dar producatorii de bunuri vor sucomba daca realizarile lor nu vor fi puse in valoare de un comert eficient. Un comert ce se naste in insasi incinta companiilor producatoare. Combinatului siderurgic din Galati nu i se spune, potrivit atat legislatiei in vigoare, cat si rosturilor lui in economia tarii, societate de productie. I se spune societate comerciala. Pentru ca daca nu vinde ceea ce produce... nu are sens sa produca. Iar miile de salariati ai gigantului industrial nu vor intinde tarabe prin toata tara si prin toata lumea ca sa-si vanda produsele. Asa ceva nu ar fi posibil. In primul rand pentru ca nu s-ar pricepe, comertul fiind in lumea de azi o meserie si o productie ca toate celelalte, daca nu chiar mai dificile, implicand pe langa cunostinte de specialitate si arta. In al doilea rand, daca muncitorii, inginerii si managerii care fac otel si-ar lua lumea in cap, transformandu-se in comis voiajori, nu ar mai avea cine sa lucreze la Galati. Din aceste motive (si din multe altele) nu sunt deloc putine acele imprejurari in care producatorii de otel accepta - scrasnind din dinti, desigur - sa imparta profitul cu alti producatori, care sunt specializati in vanzarea produselor. Pentru ca, in conditiile in care o companie nu reuseste sa fabrice produse atat de bune si de ieftine incat cumparatorii sa vina la poarta si sa stea la coada ca sa le obtina, nu are alta sansa decat sa se dea pe mana comerciantilor. Sau... sa ramana fara niciun profit. si sa dea faliment.
Lumea a cunoscut, inca de acum doua-trei decenii, o explozie a serviciilor. PIB-urile tarilor bogate sunt dominate copios - cu aporturi in valoare adaugata intre 60 si 75 la suta - de servicii. La noi, in schimb, serviciile gafaie inca, avand contributii in produsul intern brut ce abia au trecut de 50 la suta. O realitate pe care n-o vom depasi atat timp cat vom continua sa traim intr-o tara in care putini oameni muncesc. Efectul cel mai grav este ca
s-a restrans masa salariatilor platitori de impozite. In 1990, numarul pensionarilor din sistemul asigurarilor sociale de stat era de 2,4 milioane. in schimb, numarul salariatilor contribuabili la buget depasea
8 milioane. Si asta pentru ca intreprinderile industriale aveau un surplus dramatic de lucratori. in prezent, lucrurile s-au inversat: numarul pensionarilor a depasit 5 milioane. Numarul contribuabilor salariati insa a scazut la 4,5 milioane. Din acest motiv, contributia pentru asigurari sociale a tot crescut, ajungand la niveluri greu de suportat. Una dintre cele mai mari contributii din Europa. Fara a salva definitiv sistemul asigurarilor sociale, aceasta cota mare ii sufoca acum pe cei care produc. Salariatii si patronii se plang ca sunt coplesiti de povara contributiilor sociale. Cei asistati spun ca tot ceea ce primesc abia le ajunge pentru supravietuire.
Motivul? La nivelul productiei nationale, desi in crestere sub aspectul cantitatii, avem inca probleme cu eficienta, productivitatea si competitivitatea. Calcule facute dupa decembrie '89 au scos in evidenta un adevar dramatic: daca, in cateva sute de intreprinderi romanesti, muncitorii ar fi fost trimisi acasa si li s-ar fi platit salarii fara sa munceasca... economia ar fi iesit in castig. Iata dovada ca munca in sine nu are valoare. Cui i-ar folosi cativa munti de produse, rod al unei munci indarjite, daca produsele nu-si gasesc, pe piata, nevoi certe si preturi bune?! Mai mult chiar: daca pe piata nu s-ar ivi atat de multi cumparatori, care sa poata plati aceste preturi bune, asa incat treaba in cauza sa fie rentabila, la ce bun atata munca si atata consum de resurse?!
Asta-i durerea noastra: munca nu-i competitiva. Productivitatea e de cateva ori mai mica decat in tarile dezvoltate, eficienta la fel iar despre calitatea multor produse e mai bine sa nu vorbim. Cum putem iesi din acest cerc vicios? Fara sa fie atrase noi resurse, inclusiv financiare, nu vor putea fi folosite mai bine resursele existente. Caci e nevoie de mai multi bani pentru investitii. Daca romanii nu vor investi mai mult, daca nu vor fi create noi locuri de munca - prin atragerea in productia de servicii a lucratorilor disponibilizati din productia de fabricate, cateva milioane - si daca nu vor spori productivitatea si competitivitatea muncii, nu vom avea bani mai multi, salariile nu vor creste, dividendele nu vor fi mai mari, afacerile nu vor fi mai bune.
La noi, obisnuinta a facut sa fie incetinit ritmul reformei, de teama injustitiei sociale. Fiind preferate dezordinea si ineficienta, care au indus o si mai dura injustitie. Pentru ca s-a ajuns la mentinerea in saracie a unei mari parti a populatiei.
Continuare miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
