Opinii

Podul de la Cosmeşti

Podul de la Cosmeşti

Autor: Iulian Anghel

29.11.2018, 13:37 3001

Trec cel puţin o dată pe an peste podul de la Cosmeşti. Valea largă a Siretului, plopii albi din vale, malul înalt şi galben, cum urci spre Tecuci... Mă simt acasă imediat ce trec podul.

În vale sunt construite căsuţe, mici resorturi cu terenuri de footbal şi tenis. Pe insuliţele de nisip pe care Siretul le iartă, din când în când, pescarii stau cu orele, aşteptând nimicul. Dar zarea e albastră, pădurile de plop şi sălcii leagănă vântul, iar în spate, vara, se întind lanuri de porumb şi grâu. Ce este timpul?

Trenul merge încet. Maşina nu poate trece de 70 pe şoseaua  cu o singură bandă pe sens, dar, până la urmă, spre ce ne grăbim?

În urmă cu 100 de ani abia trecuţi (era vara lui 1917) în această vale a Siretului au murit şi au fost răniţi cel puţin 100.000 de oameni - 27.000 de români, 24.000 de ruşi, 60.000 de nemţi, în nici două săptămâni, spun istoriile. Am îndrăzneala să cred că niciunul nu era vinovat de vreun păcat de moarte.

Văd, din tren, an de an, mausoleul de la Mărăşeşti, la nici zece kilometri de pod. Am intrat în muzeu, o singură dată, când eram copil, cu şcoala. Dar în gară la Mărăşeşti ajung de cel puţin două ori pe an.

Pentru că sunt reporter, am bătut ţara în lung şi-n lat. Am crezut multă vreme că cele mai triste oraşe din RO sunt cele din Valea Jiului. Nu. Cred că cel mai trist oraş din România este Mărăşeşti. Nu voi spune de ce. Nu azi.

Satul meu, Iveşti, a avut nenorocul să se afle aproape de linia întărită a frontului Focşani - Nămoloasa – Galaţi, fie că a fost vorba despre primul mare război sau despre ce-l de-al doilea. O linie ce urmează cursul Siretului, un iad de apă ce inunda, în vremea copilăriei noastre,  zeci de mii de hectare aflate între Siret şi Bârlad -, începând dinspre Tecuci şi dincolo de Nămoloasa şi Vadu Roşca.

Nu ştiu cum este prin alte părţi, în satele noastre din Moldova sunt monumente construite în curtea bisericilor pe care sunt trecute numele celor morţi în războaie. Mii. Dacă ar fi să bat satele dinspre Tecuci, măcar până spre Hanu Conachi – cam 30 - 35 de kilometri, aş strânge mii de nume. Sigur că lumea i-a uitat, durerea se cicatrizează, până moare şi ea. Până la moartea durerii rămân nume, mii, şi zeci şi mii de dureri consemnate pe monumentele bisericilor. Imi arăta, odată un unchi al meu, pe o astfel inscripţie în piatră şi era atât de emoţionat că eu, copil fiind, am început să plâng: “a fost bunicul meu!” Nu poţi plânge o istorie pe care nu ai trăit-o, dar uneori trebuie să te opreşti. Şi să te gândeşti: ce-i cu tine, ce e cu viaţa ta, ce este cu istoria ta.

Pentru mine România este peste tot. Pentru că am surori, nepoţi, verişori, mătuşi, prieteni, zburătăciţi prin toată lumea. Dar podul de la Cosmeşti este unic. Abia când îl trec, spre Tecuci, mă simt acasă. Îl trec de 25 de ani, de când m-am mutat în Bucureşti. Nu m-am gândit, până anul acesta că, în această vale largă a Siretului, acum 100 de ani, s-a judecat destinul meu.

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO