Banca Centrală Europeană (BCE) a reluat, în vara anului 2019, retorica privind necesitatea unei noi runde de relaxare cantitativă, adică de expandare a bilanţului propriu prin emisiune de bani, în schimbul achiziţionării unor titluri de valoare. În sprijinul acestei opţiuni se aduc o serie de argumente care se discută în mod transparent (o rată a inflaţiei situată sub ţintă; un ritm de creştere economică nesatisfăcător), dar şi argumente care rămân învăluite în umbră (supra-îndatorarea unor state, firme şi gospodării; necesitatea de a stimula exportul zonei euro printr-o devalorizare). Într-o serie de articole, începând cu cel de faţă, vom analiza cât de pertinente sunt aceste motivaţii.
Rata inflaţiei situată sub ţintă
De la început, trebuie subliniat că încadrarea în ţinta de inflaţie reprezintă singurul obiectiv statutar al BCE. Nici unul din celelalte obiective, transparente sau opace (stimularea creşterii economice, reducerea supra-îndatorării, stimularea exportului) nu constituie obiective statutare pentru respectiva instituţie. Ea a ajuns să le urmărească prin omisiune, întrucât celelalte autorităţi publice, îndrituite să le gestioneze, nu şi-au făcut datoria.
La momentul lansării monedei euro, la începutul anilor ’2000, a fost adoptată definiţia „stabilităţii preţurilor” ca reprezentând o inflaţie anuală de 2 la sută. Deşi din punct de vedere logic şi semantic această definiţie reprezintă un oximoron (contradicţie în termeni), ea a fost acceptată pentru a lăsa, pe de o parte , o marjă de manevră statelor mai puţin competitive din sudul Eurozonei (EZ), iar pe de altă parte, pentru a acomoda eventualele majorări de preţuri induse de creşterea calităţii produselor odată cu încorporarea inovaţiilor ştiinţifice.
