Toamna care urmează este decisivă pentru România. Presiuneaasupra acestui guvern a crescut atât de mult, încât dacă nu vine cuo schimbare sau măsuri limpezi de relansare economică, partida esteaproape pierdută. Încă un an de scădere economică va necesita altecreşteri de taxe şi scăderi de salarii, iar supapa nu va mai puteafi decât cursul şi inflaţia.
Cel mai grav este ritmul de creştere al îndatorării publice.Datoria statului s-a dublat în doar doi ani, de la 24 de miliardede euro în iunie 2008 la 42 de miliarde de euro la sfârşitul luniiiunie 2010, şi creşte fără încetare cu un miliard de euro pelună.
1 miliard de euro în plus în fiecare lună înseamnă 0,8% din PIB.Cine poate suporta o creştere anuală cu 10% din PIB a datorieipublice? Şi pentru ce? Că şcoli, şosele, spitale şi săli de sportnu se fac de aceşti bani.
Cum poate fi rupt acest curs al îndatorării publice care creştenecontenit, în condiţiile în care acest guvern se dovedeşteneputincios să treacă la relansare economică? Toate datele arată cădoar prin devalorizarea leului poate fi acordat economiei destuloxigen.
Băncile străine sunt cu ochii pe noi şi analiştii lor nucontenesc cu "ţipetele de Casandră": "Vreţi să vă împrumutaţi preaieftin, nu veţi avea creştere economică, nu avem încredere îneconomia românească."
Din cele 42 de miliarde de euro, jumătate sunt datorii învalută, către debitori externi. Aici este problema. Datoria publicăşi privată în euro (aceasta din urmă de 50 de miliarde de euro)face ca economia să fie dependentă de creditorii externi.
Povara acestei datorii conduce la anumite politici de curs careacum se dovedesc păguboase pentru economie în ansamblu.
Cursul leu/euro este fals şi alimentează o prosperitatefalsă.
Dacă numai prin diferenţierea prin curs bunurile şi serviciileproduse local devin competitive, atunci foarte bine, să devinăastfel. Economia trebuie să ia o pauză, să respire. A acumulatdestulă competitivitate în aceşti ani de apreciere reală a euro.Poate părea hazardată această afirmaţie, dar nu poţi rezista pepiaţă în condiţii de apreciere a monedei locale dacăproductivitatea în relaţia cu exteriorul nu creşte.
Iar moneda locală s-a apreciat în mod real faţă de euro din 2005încoace. În urmă cu cinci ani, în 2005, cursul leu/euro mediu erade 3,6 lei. Acum este de 4,2 lei, adică a avut loc între timp odepreciere de 16%. 16% în cinci ani înseamnă o depreciere medieanuală de 2,5%. În aceeaşi perioadă, inflaţia cumulată a fost de37%, adică o inflaţie medie anuală de 6,5%.
Deci leul a câştigat în faţa euro câte 4% pe an (diferenţa între6,5% inflaţie şi 2,5% depreciere), alimentând atât o percepţiefalsă de prosperitate prin accesul la bunurile şi serviciile deimport, cât şi o inflaţie redusă care se dovedeşte, iată, falsă.Această evoluţie a favorizat, de asemenea, creditele în valută şiîn alte monede exotice.
Nu întâmplător, în aceeaşi perioadă creditele au crescut de la10 miliarde de euro sold la sfârşitul anului 2004 până la 50 demiliarde de euro la sfârşitul anului 2008.
Menţinerea falsă a leului faţă de euro, în sens complet diferitfaţă de datele de export/import care arătau deficite de cont curentşi de peste 10% din PIB, a costat.
Iar firmele româneşti, care au putut beneficia în aceastăperioadă de posibilitatea de a face achiziţii în străinătate şi dea se extinde ajutate de un leu puternic, nu au reuşit să treacădecât timid la fapte.
Împrumutul de 20 de miliarde de euro a fost luat pentru că ţaranu mai putea suporta plăţile în valută făcute în exterior. Dacă nule poate suporta, să nu le mai facă.
Cât să se mai împrumute statul pentru a susţine această falsăcompetitivitate?
Toate acestea numai şi numai pentru a-i proteja pe cei care audat şi pe cei care au luat credite în valută? Şi mai mult pe ceicare au dat? Dar de ce să plătească cei fără credite în valutăpentru ceilalţi?
Motivaţia oficială a fost că dacă în acel moment cursul nu eraprotejat, economia s-ar fi prăbuşit. Cu mai mult de 10% cu cât s-aprăbuşit în 2009 şi 2010 ca urmare a creşterii bruşte a dobânzilor?Şi cu cât mai urmează în condiţiile în care motoarele întârzie săse tureze? Şi cum să se tureze când dobânzile la creditele în leisunt 17%?
De fapt, managementul dobânzi-curs a fost un eşec, chiar dacăacum nimeni nu vrea să recunoască.
În loc ca această criză să ne atingă în treacăt, la fel ca pepolonezi, pentru că eram protejaţi de ponderea redusă aexporturilor în PIB (25% în România şi 35% în Polonia, faţă de 60%în Ungaria), creşterea bruscă a dobânzilor bancare a dus imediat laprăbuşirea consumului şi la intrarea în insolvenţă a mii decompanii cu o cifră de afaceri de zece miliarde de euro. Automat auscăzut banii viraţi la bugetul de stat, care a intrat pe un deficitşi mai mare. La aceasta s-a adăugat, bineînţeles, incapacitateastatului de a se ajusta după ani de creştere fără rezultate acheltuielilor publice.
Parlamentarii din comisiile de buget-finanţe ar trebui să îicheme pentru explicaţii pe cei care au administrat în mod greşitpână acum rezervele ţării, cursul şi dobânzile încât economia aajuns în blocaj.
La costul foarte redus al forţei de muncă, România ar fi trebuitsă beneficieze de această criză, nu să fie victimă într-un gradchiar mai mare decât ţările din Europa de Vest de unde a fostimportată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
