Puţină lume a fost surprinsă de lipsa creşterii economice înultimii doi ani şi de dezamăgirea oficialilor FMI. Mai surprinsă afost lumea să afle că anumite entităţi ale statului nu au susţinutcreşterea economică.
Menirea politicilor economice naţionale este, în principiu, săcrească bunăstarea economică prin sporirea prosperităţiicetăţenilor şi asigurarea vitalităţii instituţiilor. Şi, prinurmare, este în interesul tuturor să participăm la dezbatereaprivind îmbogăţirea viziunii curente care să permită creştereaeconomică într-o manieră sustenabilă.
Politica actuală presupune că, în condiţii de liberalizare apieţelor, este necesar şi suficient ca doi piloni să fie asiguraţipentru ca economia să se ajusteze în mod automat. Cei doi pilonisunt o inflaţie scăzută, în jur de 2%, şi deficite menţinute sub3%.
În ceea ce priveşte creşterea economică, dacă este, este, dacănu este, nu este. Poate va veni la anul şi doar dacă influenţeleexterne sunt favorabile: un demers pasiv şi uşor contraproductiv.Speranţa este că restul elementelor se vor alinia de la sine prinacţiunea forţelor ce operează în cadrul unui spaţiu liber.
Rezultatul obţinut în mod repetat în toate ţările emergente, încare a fost folosită această abordare "financiaristică", a fost ocreştere economică sub-optimă pentru perioade extinse de timp,fenomen care a amplificat inechitatea socială. În cazul României,dezideratul nu este o creştere economică egală cu zero pentru că arreprezenta, din perspectiva convergenţei reale cu "zona euro", odivergenţă.
Aşadar, soluţia sugerată, de o serie din ce în ce mai mare deeconomişti, nu este o abordare pasivă, ci implicarea în realizareaunui pilon suplimentar care se referă la macroeconomia reală şi nudoar la cea financiară. Creşterea economică este o condiţienecesară pentru realizarea unei game largi de obiective vitale atâtpentru oameni, cât şi pentru societăţi.
În acest nou cadru, cei doi piloni financiari ar trebui sărespecte regula lui "44" până în 2015. Deficitele ar trebuimenţinute sub 4%, nu sub 3%, mai ales în cazul unei ţări care aremult de recuperat economic şi are nevoie de spaţiu investiţional.Inflaţia ar trebui să ţintească o bandă în jurul a 4% şi nu 2%,mai ales în condiţiile în care aderarea la zona euro va fi amânată,iar inflaţia structurală oricum ar necesita deflaţie în preţurileaflate sub influenţa autorităţii monetare pentru a atinge o ţintăaşa ambiţioasă. O creştere a ţintei permite conform modelului oscădere a dobânzii de intervenţie.
O mulţime de economişti incluzându-l pe economistul-şef al FMI,O. Blanchard, nu ar considera o creştere economică cu o inflaţieţintită în jurul lui 4% drept inflaţionistă.
Pentru al treilea pilon referitor la economia reală, folosind unoximoron, avem nevoie de un paternalism libertarian: adică oarhitectură pragmatică de măsuri macro şi mezo-economice care săpermită un proces de dezvoltare endogenă a economiei.
Reformele şi politicile trebuie croite pe măsură pentru aasigura o competitivitate relativă a economiei naţionale şi pentrua acomoda nevoile şi obiectivele pieţelor libere. Politiciletrebuie direcţionate către partea productivă a economiei şi sprecreşterea PIB-ului potenţial, precum şi către menţinerea economieiîn jurul acestei valori.
Polii de creştere pot constitui un bun prim exemplu de mezoarhitectură care să favorizeze creşterea fără a interfera cuplanurile mai ample ale autorităţilor. În general, un pol decreştere este o aglomerare economică concentrată din punct devedere geografic care reuşeşte să genereze creştere economică.Economistul F. Perroux este creditat cu formalizarea conceptuluiprin anii '50, inspirat fiind, probabil, de lucrările mai vechi cu300 ani ale lui W. Petty. Numeroase exemple de success se potregăsi în India, Singapore, Israel, SUA.
Auto-organizarea poate să genereze în mod natural astfel depoli, dar durează foarte mult şi se poate întâmpla ca nivelul deechilibru obţinut să fie modest. O astfel de structură are un efectde multiplicare semnificativ mai mare şi multiple avantaje faţă deo infrastructură simplă.
Pentru a evita probleme de coordonare, trebuie să intervină unterţ, care este, de cele mai multe ori, statul.
Aceşti poli de creştere sunt o aglomerare de industrii conexe şi alte entităţi importante pentru potenţareacompetitivităţii.
Avantajele sunt multiple şi se referă la importul de tehnologie,la sporirea creativităţii şi inovaţiei, la economii de scală, lacreşterea eficienţei, la beneficii manageriale şi la poziţionareprin alegere în grupe de produse cu valoare adăugată ridicată.Efectele de multiplicare sunt prezente în aval, în amonte şi lateral. Alte avantaje ţin de efectele pe care le au asupraînvăţământului şi cercetării. Repercusiuni pozitive în societate semanifestă rapid la niveluri multiple.
Competiţia poate coexista cu cooperarea deoarece se realizeazăpe multiple axe.
Pe partea negativă, în cazul contracţiilor care afecteazărespectivele industrii, se manifestă prin şomaj concentrat, darexistă posibilitatea de a creiona absorbanţi pentru şocuri.
Finanţarea devine mai uşor disponibilă deoarece potenţialul decreştere atrage doritori şi provine din mai mult surse, de laautorităţi pentru un nivel minim de infrastructură, de lainvestiţii străine directe, de la parteneriate public private(PPP), de la finanţări pe proiecte, finanţări bancare şiprivate.
Acesta este unul dintre modurile în care România poate să-şicrească o bază de campioni locali. În măsura în care ne dorim săavem un impact economic regional, o astfel de ambiţie trebuieîncurajată cu arhitecturi care să permită un salt semnificativ şi nu doar dezvoltări incrementale.
O abordare constructivă trebuie să creeze bazele unei creşterieconomice sustenabile, şi asta ar fi singura direcţie în care artrebui canalizate energiile de reformare a economiei.
Dacă este, este. Dacă nu este, ar trebui construit.
Lucian Isar este analist economic, fost vicepreşedintela Bancpost
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
