În războiul dintre firme şi consumatori s-a inaugurat recent unnou front de luptă: cel dintre producătorii de carburanţi şiconsumatori. Asta după ce anul trecut a fost marcat de exacerbareaconflictului pe frontul "bănci-clienţi". Teritoriul disputat esteacelaşi: clienţii reclamă preţurile prea mari în raport cu putereaproprie de cumpărare. Când războiul se încinge îşi face simţită însfârşit prezenţa şi statul care, prin organele abilitate,declanşează acţiuni de control în tabăra companiilor. Se lasă cucâteva amenzi. Care amenzi se vor recupera de către cei în cauzătot pe seama consumatorului final. După care intervine acalmia.Până când conflictul reizbucneşte eventual în altă parte...
În economie, la fel ca în alte domenii probabil, puterea denegociere este cea care dictează raportul de forţe. Cine dispune deputere de negociere superioară îşi impune principalele clauzecontractuale: preţ, calitate, termene de plată, serviciipostvânzare ş.a. În economie proverbul "unde-s mulţi putereacreşte" nu se adevereşte. Este exact invers: cei puţini impunregulile jocului. Un exemplu sugestiv în acest sens o reprezintăOPEC-ul care stabileşte preţul ţiţeiului pe glob, fiind vorba înfapt de un număr redus de ţări care deţin rezervele cele mai maride petrol.
Ziarul Financiar a publicat în cursul anului trecut o analiză apieţelor de bunuri de consum din România, concluzia fiind aceea cămajoritatea dintre acestea sunt dominate de un număr redus decompetitori, prezentând o structură de tip oligopol. Tendinţamenţionată este aceeaşi în aproape toate economiile de piaţă. Bamai mult, criza recentă a accelerat creşterea gradului deconcentrare concurenţială: competitorii cu dificultăţi financiarefie au falimentat, fie au fost preluaţi de concurenţi maiputernici. Din acest punct de vedere situaţia din România nu facenotă discordantă. Ceea ce atrage atenţia este faptul că raportul deforţe dintre cele două tabere a fost permanent dezechilibrat înfavoarea uneia singure. Care a profitat de acest lucru.
Pentru a evita eventualele acuze de populism redăm mai jos douăexemple, câte unul de pe fiecare front de luptă în parte.
Primul exemplu face referire la evoluţia profitabilităţii BănciiComerciale Române în anul 2009. În raportul pe anul 2009 al ErsteBank se afirmă: "Marja de dobândă îmbunătăţită (subliniereanoastră) a contribuit în mod esenţial la venitul net din dobânzi alB.C.R., care a crescut în anul 2009 faţă de anul precedent de la749,5 milioane euro la 836,8 milioane euro (cu 11,7%, exprimat învaluta de referinţă +28,2%)". Raportul cost/venituri înregistrat decătre subsidiara din România a fost în acelaşi an de 37,3%,comparativ cu 44,9% (Cehia), 50% (Slovacia), 45,6% (Ungaria), 42,6%(Croaţia) şi 74% (Serbia). Rentabilitatea capitalului angajat încazul B.C.R. în anul 2008 a fost de 53,4%!! Subsidiara din Ungariaa Erste Bank a obţinut o rentabilitate de 34,1%, cea din Slovaciade 27,5%, iar cea din Cehia de 43,3% în acelaşi an. În acest timpguvernatorul băncii centrale aşteaptă scăderea dobânziloractive…
Al doilea exemplu ilustrează evoluţia profitului net obţinut la1 leu vânzări de către Petrom, liderul pieţei carburanţilor dinRomânia în perioada 2008-iunie 2010 (vezi tabelul următor):
Aşa după cum atestă datele de mai sus, profitul NET obţinut decătre liderul pieţei a crescut în mai puţin de doi ani, perioadă încare economia românească s-a aflat în criză, de 4,2 ori! Dintr-un 1leu încasat la pompă de către Petrom peste un sfert reprezintăprofit net. Este pura realitate în care accizele şi alte elementede natura lor nu mai pot fi invocate. Cel mult eficienţaactivităţii de management al costurilor poate fi invocată ca factorde influenţă. Tot autoritatea monetară centrală îşi exprimănedumerirea legată de modul de formare a preţului la carburanţicare, logic, alimentează inflaţia. Iar pericolul inflaţiei tocmai adeterminat recent nemodificarea ratei de politică monetară. Şicercul s-a închis. Dacă luăm în considerare şi implicaţiilenefavorabile ale dinamicii preţului cu amănuntul al carburanţilorca element de cost asupra tuturor firmelor, mai cu seamă a celordin segmentul mic şi mijlociu care au o putere limitată denegociere, atunci protestele recente par întru totul justificate.Efectele favorabile sunt concentrate la nivelul câtorva societăţi,în timp ce consecinţele adverse se propagă pe o suprafaţă infinitmai mare. În acest context atitudinea recentă avută de către un altmare competitor de pe aceeaşi piaţă, atitudine de genul "îmi iaujucăriile şi plec", nu face altceva decât să arate ceea ce trebuiademonstrat…
Echilibrarea raportului de forţe dintre cele două tabere sepoate realiza dacă se îndeplinesc măcar două condiţii: prima ar fiaceea ca statul, prin organele abilitate, să pună în practicăpermanent mecanisme de control şi supraveghere specifice, nu numaiatunci când miroase a praf de puşcă... A doua condiţie presupuneconcentrarea consumatorilor în asociaţii sau alte forme deprotecţie şi apărare a intereselor specifice de pe fiecare piaţăcăci altfel, în mod evident, milioane de utilizatori în raport cucâţiva furnizori nu au nicio şansă în
a-şi impune punctul de vedere. Ar fi şi în interesul pe termenlung al firmelor să se întâmple asta. Michael Porter, cunoscutstrateg economic, afirma pe bună dreptate că, cu cât nivelul deexigenţă şi educaţie al consumatorilor din cadrul unei ţări estemai ridicat, cu atât acest lucru încurajează firmele să îşiconsolideze capacitatea concurenţială pe pieţele externe, ajutândastfel implicit şi exportul acelei ţări.
În războiul dintre firme şi consumatori nu vor existaînvingători: contracţia consumului intern inclusiv ca urmare aexceselor generate de către una din tabere se întoarce ca unbumerang asupra acesteia. Închei cu o frază anecdotică dacă n-ar fireală: săptămâna trecută, oprind pentru alimentare cu combustibilla o benzinărie, am fost întâmpinat de angajatul de la pompă: "Cebine că a mai venit şi la noi un client azi!!!".
Eduard Dinu este prof. dr. la Academia de StudiiEconomice din Bucureşti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
