Pericolul unui nou val de recesiune în SUA şi Europa este semnificativ; sunt semne (indicatori) care arat într-o asemenea direcţie. Această situaţie face ca bănci centrale să continue să fie în primul rând al eforturilor de evitare a ceea ce este mai rău, o prăbuşire a sistemelor financiare, aşa cum s-a întamplat în Marea Depresiune. Banca centrală a SUA (Fed-ul) nu poate să se retragă din "relaxarea cantitativă" (quantitative easing). În Europa, Banca Centrală Europeană (BCE) este un "pompier de serviciu" fiind forţată de împrejurări să finanţeze deficite bugetare direct şi indirect (prin achiziţii de obligaţiuni suverane). Rolul pe care îl joacă băncile centrale seamănă cu ceea ce Milton Friedman, într-o exprimare faimoasă, a numit aruncarea de bani în economie din elicopter; adică, în condiţii foarte rele, când se manifestă neîncredere ubicuă şi operează "capcana lichidităţii", băncile centrale să mărească lichiditatea în piaţă pentru a evita o prăbuşire a sistemului. Aceasta este lecţia pe care Friedman a extras-o din analiza politicilor monetare în timpul Marii Depresiuni, când bănci centrale erau prizoniere ale etalonului aur şi ale unei paradigme simpliste.
Unele bănci centrale sunt supuse unui tir lipsit de fairplay din partea politicului. În SUA sunt candidaţi la preşedenţie care l-au numit pe Ben Bernanke, şeful Fed, "trădător". Fed-ul face ceea ce face întrucât condiţiile financiare au rămas extrem de complicate şi riscurile de reintrare în recesiune fiind considerabile. În zona euro situaţia este mai gravă deoarece criza datoriilor suverane este numai o faţetă a crizei unei uniuni monetare care are un design defectuos; inexistenţa unei trezorerii comune, a instrumentelor de intervenţie la şocuri asimetrice, inexistenţa unui sistem de reglementare şi supraveghere comun îşi arată colţii acum, când este tot mai greu.
Băncile centrale sunt şi sub tirul lansat de industria bancară; sunt nu puţini exponenţi de vârf ai băncilor comerciale (de investiţii) care se plâng că noile reglementări, Basel III, ar fi prea constrângătoare, că ar impiedica creditarea. Este notorie disputa recentă, la Washington, între Mark Carney, guvernatorul băncii centrale a Canadei şi Jamie Dimon, CEO al JP MorganChase. Dimon a ajuns până la a spune că Basel III ar fi "anti-american"; el se referă la tratarea contabilă a creditului ipotecar, dar observaţia sa vizează tot ansamblul de noi reglementări. Basel III, în esenţă, cere grupurilor bancare mari să deţina capital propriu cu circa 2,5% din active peste medie - să ajungă astfel la aproape 10% din active. Şi cum grupurile de peste Ocean sunt dintre cele mai mari, se înţelege grija lui Jamie Dimon şi a altora. Şi grupuri europene nu sunt încântate de Basel III întrucât le obligă la recapitalizare. Dar grupurile bancare mari sunt şi cele care creează riscuri sistemice mari. Pentru o legislaţie anti-trust eficace cerinţe sporite de capital propriu şi lichidităţi au sens. Argumentul lui Dimon că aşa ar fi împiedicată creditarea nu mi se pare convingător. Nu aceste reglementări descurajează creditarea, ci condiţiile generale din economie. În plus, aplicarea noilor reglementari nu se va face de mâine. Bancherii se plâng, totodată, ca reglementări mai severe ar face ca business-ul să tindă să fugă catre "sectorul umbră" (shadow banking sector). De aceea băncile centrale, guvernele în general, trebuie să reglememteze şi acest sector , inclusiv fondurile de risc (hedg funds) şi cele de investiţii private (private equity funds) -fiindcă şi ele creează riscuri sistemice majore. Cât priveşte presiunea către recapitalizare, care ar forţa băncile să mărească costul creditului merită să reflectăm la următorul aspect: în ultimele decenii veniturile (salarii şi bonusuri) din industria financiară au ajuns cu peste 70% superioare celor din alte industrii. După cum revela un comentariu Bloomberg, dacă această discrepanţă, ce este greu de justificat, ar fi eliminată, cheltuielile operaţionale din industria financiară s-ar reduce cu circa 20%, ceea ce ar permite capitalizarea cerută de Basel III fără a fi nevoie să fie marit costul creditării.
Criza financiară a fost generată, în primul rand, de lipsa de reglementări adecvate (de dereglementări precum renunţarea la Glass Steagall şi adoptarea Commodity Futures Modernization Act în SUA), de abuz de securitizare, de leverage excesiv, de stimulente care au favorizat asumarea de riscuri necugetate, etc. Acest regim lax de reglementări a stimulat îndatorarea excesivă şi proliferarea operaţiunilor speculative. Guvernatorul Carney remarca şi sindromul de a face pe cercetaşul neprihănit şi de a blama pe alţii ca fiind delicvenţi juvenili. Bancherii care sunt la cârma unor instituţii ce au fost vârtos implicate în originarea şi plasarea de produse financiare toxice ar trebui să fie mai smeriţi, să vadă pădurea dincolo de copaci. Sunt studii temeinice care arată că nici Basel III nu ar fi suficient de precaut; aceste studii arată că coeficientul capitalului propriu ajustat în functie de riscuri ar trebui să fie dublu, să ajungă la între 15-20% din active - ceea ce ar implica capital propriu în raport de active totale de între 7 şi 10%. Tot analize serioase arată că, pe termen lung, soliditatea grupurilor bancare are efect pozitiv asupra stabilităţii financiare, asupra stabilităţii economice. Oare întâmplător băncile centrale şi autorităţile de reglementare şi supraveghere din Elveţia şi Marea Britanie (vezi şi raportul Comisiei Vickers) pledează pentru coeficienţi de capital propriu în jur de 20%? Mark Carney are şi un alt argument forte de partea sa. Sistemul financiar din Canada a rezistat mult mai bine decât cel american la criza şi aceasta s-a datorat, în largă măsură, reglementării şi supravegherii exercitate de banca centrala; a contat cred şi o mai bună gestionare a riscurilor prudenţiale la nivelul celor şapte bănci (toate sub control autohton), care domină sistemul bancar canadian. Poate că şi experienţa sa pozitivă îndreptăţeşte pe Carney să fie candidat cu şanse la şefia Consiliui pentru Stabilitate Financiară (după plecarea lui Mario Draghi la BCE).
În disputa Carney-Dimon eu sunt de partea primului, aşa cum cred că trebuie să fie oricine care întelege importanţa stabilităţii financiare şi rolul bancilor centrale în acest domeniu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
