Preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean Claude Trichet, repetă cu obstinaţie că dezechilibrele agregate ale zonei euro (UM) sunt inferioare celor ale SUA, ale altor ţări mari (probabil se referă la Japonia, cu o datorie publică de peste 200% din PIB).
Aşa a spus şi la ultima reuniune a liderilor zonei euro unde a fost prezent şi secretarul Trezoreriei al SUA, Timothy Geithner. Prin această remarcă el încearcă, se pare, să sublinieze că starea de ansamblu a economiei europene (a zonei euro) nu ar trebui să îngrijoreze mai mult decât cea a altor ţări mari. Şi drept este că, dacă se compară dezechilibrul de cont curent, deficitul bugetar şi datoria publică agregate (ca pondere în PIB) ale zonei euro cu ale SUA cifrele îl sustin pe Trichet; de pildă, datoria publica a SUA depăşeşte 90% din PIB fiind peste nivelul din UM; deficitul bugetar al zonei euro va fi sub 5% în acest an faţă de circa 10% în SUA. Dar, aceste cifre se cuvine să fie judecate în relatie cu rădăcinile crizei datoriilor suverane în UE, în zona euro. Fiindcă, deşi nivelul datoriilor publice contează, cauza principală a crizei europene rezidă în construcţia defectuoasă a zonei euro.
Mai mult ca oricând se vede că o uniune monetară nu poate să reziste în lipsa unor complemente de ordin fiscal - mai concret, în lipsa unei trezorerii comune, a unor reglementări şi instituţii ale pieţelor financiare comune. Tocmai această stare diferenţiază în mod esenţial SUA (sau Canada, care are şi ea o alcătuire federală) de zona euro. Pe termen îndepărtat nu se poate exclude o criză suverană în cazul SUA, dacă datoria lor publică continuă să crească şi restul lumii şi-ar pierde încrederea în dolar ca moneda de rezervă. Însa "criza americană" s-ar manifesta printr-o depreciere masivă a dolarului care ar conduce la o inflaţie autohtonă mare. Într-o perspectivă cu care putem opera certificatele şi titlurile de trezorerie americane rămân între activele cele mai sigure. Nimeni nu se gândeşte la dispariţia dolarului SUA, în timp ce despre viitorul zonei euro (şi implicit despre euro) se discută şi se fac scenarii. Şi nu numai că se fac scenarii, dar pieţele reactionează şi iau în calcul evenimente de genul unor falimente suverane în zona euro, efecte de contaminare, relaţia între bănci şi datorii suverane, etc. Dacă un stat american ar intra în incapacitate de plată nimeni nu ar pune în discutie soarta SUA ca uniune monetară, a dolarului. Capitalizarea băncilor pare să fie mai bună în SUA decât în Europa şi peste Ocean există instituţii de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare la nivel federal. Asemenea exemple pot continua. Un argument peremptoriu că pieţele nu ţin cont de "deficite agregate" ale UM (UE) este că, de la începtutul crizei, ele discrimineaza tot mai sever între obligaţiunile ţărilor membre. Convergenţa între ratele dobânzilor din deceniul ce a premers criza (şi care a debutat cu introducerea euro!) a fost o eroare de evaluare, o miopie, a pieţelor -care a şi indus supraîndatorare la nivel public şi privat. Acum pieţele s-au trezit, chiar dacă o fac cu excese în reacţii.
Constituirea facilităţii Europene pentru Stabilitate Financiară (EFSF) dovedeşte şi ea că teza sefului BCE are fisuri. S-ar putea face o analogie între programul TARP (Toxic Assets Recovery Program) din SUA şi EFSF. Dar schema elaborată la Washington, de susţinere a unor entităţi financiare, nu a avut ca temei preocuparea că ar fi pericilitată existenţa SUA ca uniune monetară. În timp ce soarta uniunii monetare europene se joacă. Mai mult, înseşi operaţiunile BCE de achiziţii de obligaţiuni suverane ale unor ţări din zona euro întăresc teza că ce îi lipseşte UM este fundamentul fiscal/bugetar comun. EFSF încearcă să preia din povara teribilă asupra BCE, care a ajuns "pompierul de serviciu" în UM. Dar ce se încearcă prin EFSF, fie ea într-o formă mult extinsă (ca volum de resurse şi gamă de operaţiuni) este numai un substitut la ceea ce ar da soliditate zonei euro. Oricum, EFSF ar trebui să capete o forţă mult mai mare, să ajungă la circa 2.000 miliarde euro resurse mobilizabile. Necazul este că perspectiva integrării fiscale(bugetare) este înceţoşată de disputa între două viziuni care se bat cap în cap. Germania, Olanda, Finlanda şi alte ţări văd în emisiunea de eurobligaţiuni o culme a adâncirii integrării, dincolo de impedimente de ordin legal şi politic. Alte ţări (între care cele aflate la mare ananghie), dar şi oficiali ai Comisiei, consideră că emisiunile de eurobonduri ar fi calea cea mai eficace de a stopa atacurile speculative (vezi şi articolul meu din ZF, 22 august, a.c). Argumente pro şi contra pot fi aduse în favoarea introducerii de euro-obligatiuni acum. Dar, numai faptul că există asemenea dispute şi incapacitate de a lua decizii la timp (cum s-a întâmplat şi la Wroclaw), ca şi lipsa altor instrumente de intervenţie la nivelul zonei euro arată că ce tot repetă seful BCE nu convinge. Poate că acutizarea crizei va forţa ţările zonei euro să meargă spre integrare fiscală şi, este de gândit, politica - întrucât, cum se spune, "nu poate exista taxare fără reprezentare politică" (no taxation without representation). Dacă nu, este greu de văzut cum va rezista zona euro în forma actuală. Maniera incrementalistă (a paşilor mici, după tatonari şi încercări) îşi arată limitele în condiţii de criză profundă.
Simpla disciplinare fiscală (bugetară) nu poate înlocui elemente de integrare fiscală. Iar aceasta din urmă nu se poate rezuma la existenţa unui ţar al finanţelor, a unui ministru, care să dea verdicte şi sancţiuni. Criza financiară actuală arată că şi ţări care au avut execuţii bugetare relativ disciplinate (Spania, Irlanda, de pildă) au capotat când îndatorarea excesivă a sectorului privat a vulnerabilizat la extrem bilanţuri ale băncilor, a favorizat un ciclu de avânt şi prăbuşire. Zona euro are nevoie de o politică economică rotundă, care să ţină cont de nevoia de instrumente care să amortizeze şocuri asimetrice, să ţină cont de operaţiuni financare cros-frontaliere. O trezorerie comună ar ajuta şi convergenţa economică reală, fără de care tensiuni vor persista. Când Trichet vorbeşte despre dezechilibre la nivelul UM, al UE, foloseşte o logică care promovează chiar ideea emisiunii de eurobonduri şi a instituţiilor comune.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
