Recent Ziarul Financiar a publicat o opinie referitoare la contextul actual al crizei financiare conform căreia guvernele, din cauza faptului că sunt supraîndatorate, au contribuit mai mult decât pieţele financiare la situaţia complicată în care ne aflăm astăzi.
În plus, se susţine că această criză, a datoriilor publice, şi criza financiară sunt două crize distincte, fiind rezultatele independente ale evoluţiilor paralele începute în anii '80 în sectorul privat şi în cel public.
Este o optică nefondată, în contradicţie atât cu datele reale din economia mondială, cât şi cu opiniile marilor economişti ai lumii (Roubini, Krugman sau Stiglitz - laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie) care susţin că un factor important al crizei datoriilor publice a fost chiar criza financiară.
Astfel, în viziunea lui Roubini, criza financiară care a debutat în 2008 în sectorul privat se transformă într-o criză a datoriilor publice, iar aceasta reprezintă a doua fază a crizei financiare mondiale. Mai mult, Roubini consideră că "a trece pierderile băncilor în conturile publice poate duce guvernele la insolvabilitate". Între criza financiară şi cea a datoriilor suverane există o legătură indubitabilă, fiecare dintre ele influenţând-o într-o anumită măsură pe cealaltă.
Cea mai mare parte a economiştilor consideră că perturbaţiile financiare apărute în 2007 în SUA au influenţat semnificativ evoluţia economiilor statelor europene şi au determinat statele să intervină pentru salvarea pieţelor financiare.
În mai mult de jumătate din statele membre ale UE, conform datelor BCE şi FMI, guvernele "se fac vinovate" de acordarea de ajutoare sectorului financiar ce au depăşit 5% din PIB, iar acestea au variat de la injecţii de capital până la intervenţii în materie de lichidităţi sau salvarea activelor şi a garanţiilor.
De asemenea, guvernele "se fac vinovate" de salvarea publică a giganţilor financiari. Mai mult, guvernele au fost obligate să îi salveze datorită riscurilor sistemice prezentate de cei caracterizaţi ca fiind "too big to fail".
Pentru susţinerea băncilor, aceleaşi state acuzate că au făcut mai mult rău decât pieţele financiare au implementat programe în UE a căror valoare absolută depăşeşte PIB-ul Germaniei.
Eforturile statelor de a salva băncile şi de a limita efectele crizei financiare asupra economiilor la nivelul UE au condus la majorarea datoriei publice ca pondere în PIB cu aproximativ 30%. Astfel, ponderea datoriei publice în PIB înainte de începerea crizei financiare era de 66% în ţările UE 17 şi de 59% în ţările UE 27, iar în prezent a ajuns la 85% în UE 17 şi 80% în UE 27.
Dintre statele UE, cea mai mare alocare de fonduri publice pentru stabilizarea sectorului financiar a făcut-o Marea Britanie.
Astfel, dacă la sfârşitul anului 2007 şi începutul crizei financiare ponderea datoriei publice în PIB în Regatul Unit era de 44%, la sfârşitul anului 2010 acest indicator a ajuns la 80%.
Indubitabil, criza financiară a avut un impact important în Marea Britanie, dar şi în Irlanda, acestea având sisteme bancare de model anglo-saxon care au creat destule probleme economiilor.
În Irlanda, o altă ţară care a salvat băncile, criza financiară şi-a pus şi mai clar amprenta asupra datoriei publice, ponderea acesteia în PIB majorându-se de la 25% la începutul crizei la 96% în anul 2010.
Este important de ştiut că Irlanda, dar şi Spania, ca membre ale UME, nu au dat semne de risipă bugetară înainte de criză. În Spania, datoria publică s-a dublat ca pondere în PIB în perioada 2007-2010.
Danemarca, ţară cunoscută pentru comportamentul bugetar exemplar, care nu a exagerat cu cheltuielile publice şi nu a intrat în capcana anticipaţiilor, a salvat 13 bănci de mari dimensiuni şi şi-a majorat datoria publică cu 58% ca pondere în PIB în perioada 2007-2010.
În SUA, ţara de origine a crizei financiare s-au alocat sume mult mai importante decât în UE pentru salvarea unor instituţii financiare (de exemplu Bear Stearns, Merrill Lynch, AIG).
Să nu uităm de naţionalizarea Fannie Mae şi Freddie Mac în cazul cărora, în opinia lui F. Lemaitre (2008), statul a realizat o ãprivatizare a câştigurilor şi o socializare a pierderilor".
Conform părerilor şi estimărilor economiştilor de peste ocean, criza financiară a contribuit în mod decisiv la creşterea datoriei publice de la aproximativ 9.000 de miliarde de dolari la aproape 15.000 de miliarde de dolari.
Astfel, salvarea industriei financiare a împovărat considerabil bugetul public, datoria publică crescând cu mai mult de 40%, iar ponderea acesteia în PIB atingând nivelul de 100%, ce nu a mai fost atins din anul 1947.
În acest context, nu trebuie să uităm situaţia României care a fost pusă în situaţia dificilă de a finanţa pe termen scurt, printr-un credit de la FMI, o datorie privată care provenea în mare masură din partea băncilor. De asemenea, datoria publică, deşi încă la un nivel acceptabil, s-a dublat în ultimii trei ani.
Astfel, după izbucnirea crizei financiare în majoritatea ţărilor UE şi nu numai, bugetele publice au explodat atât sub povara datoriilor private preluate la datoria publică, dar şi din cauza efectelor crizei financiare asupra economiilor, efecte ce au determinat amplificarea datoriilor publice.
Aşa cum reiese şi din analizele lui Peacock şi Wiseman, în perioadele de criză apare "efectul de transfer" prin care o parte a cheltuielilor private este transferată asupra cheltuielilor publice.
Tot în opinia celor doi economişti, efectele crizei în activitatea economică generează creşterea rapidă a cheltuielilor, iar ţările sunt nevoite să se împrumute, sporind datoriile publice.
Ce este mai grav este că pieţele şi instituţiile financiare au un comportament de tipul "călăreţului liber" (free rider) pentru că în goana lor după profituri uriaşe au declanşat o criză financiară de mare intensitate care a pus umărul la acumularea de datorii publice imense, iar acum nu vor să participe la restructurarea datoriilor.
În acest moment, criza datoriilor suverane poate determina un nou val al crizei financiare deoarece instituţiile financiare au o expunere foarte mare pe datoria statelor puternic îndatorate. În cazul unui default al statelor, e posibil ca multe instituţii financiare să înregistreze pierderi şi chiar să dea faliment.
În concluzie, cele două crize nu au evoluat independent şi nici nu pot fi tratate distinct atâta timp cât criza financiară a determinat socializarea pierderilor private ale bancilor şi a mărit datoriile publice. Legătura dintre criza financiară şi cea a datoriilor suverane este atât de puternică în contextul economic actual încât tratarea lor distinctă ar fi o erezie.
Dan Armeanu este prof. univ. dr. la Facultatea de finanţe, asigurări, bănci şi burse de valori, Academia de Studii Economice, Bucureşti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
