Creşterea de 7% estimată pentru anul curent cuprinde un important efect statistic, după căderea înregistrată în anul 2020. Conform ultimei prognoze a Comisiei Europene (octombrie 2021), România va rămâne în decalaj recesionist până cel puţin în anul 2024. Aceasta înseamnă că economia ţării noastre va produce efectiv mai puţin decât capacitatea normală, astfel încât PIB efectiv va rămâne mai mic decât PIB potenţial. În condiţiile menţinerii deficienţelor de natură structurală în economie, a pune toată miza pe banii din PNRR înseamnă un pariu incert, posibil iraţional.
O creştere economică mai mică de 3,9% în cazul României înseamnă în realitate recesiune, aşa cum pentru China o creştere mai mică de 7% înseamnă recesiune, iar pentru SUA o creştere mai mică de 2,3% înseamnă recesiune.
Cu mai puţin de 3,9%, România va bălti în periferia Uniunii Europene, presiunea bugetară va fi imensă, consolidarea fiscală angajată în faţa creditorilor externi va fi amânată iar credibilitatea va avea de suferit.
Din motive necunoscute, România nu recunoaşte oficial că nu poate face faţă tranziţiei rapide, de tip şoc, către digitalizare şi energie verde, aşa cum sună obiectivele strategice afişate în PNRR. Modelarea macroeconomică va arăta că efectele încetinirii economice cauzate de creşterea explozivă a preţurilor la energie şi gaze naturale pot fi mai mari decât efectele de multiplicare induse din investiţiile asumate în programul de redresare şi rezilienţă.
Nu pun aici în discuţie nevoia urgentă a implementării reformelor structurale asociate PNRR, pun în dubiu doar viteza de convergenţă asociată acestor reforme şi capacitatea ţărilor în dezvoltare din UE de a susţine această viteză. Nu avem nici resursă umană suficientă, nici tehnologie şi nici capabilităţi de finanţare pentru un astfel de salt de tip şoc, viteza în cazul României poate fi doar graduală.
Revenind, consider că anul 2022 va fi unul extrem de dificil din punct de vedere economic şi social. Pierderile economice cauzate de extinderea pandemiei prin valul 5 şi ce va mai urma vor crea probleme serioase în sănătatea finanţelor publice.
Până la urmă, au parţial dreptate şi cei care susţin că macroeconomia nu este decât o agregare a fenomenelor întâmplate la nivel micro. Ceea ce este cu certitudine corect este faptul starea macroeconomică este o reflecţie destul de fidelă a fenomenelor întâmplate la nivel microeconomic.
Şi aici, da, sunt câteva evoluţii şi tendinţe care ar trebui să ne îngrijoreze cu privire la anul 2022.
Prima se manifestă la nivelul gospodăriilor. Scăderea puterii de cumpărare cauzată de dinamica înaltă a preţurilor, criza sanitară şi gradul deja ridicat al îndatorării vor conduce la căderea cererii interne. Apetitul pentru consum se va comprima. Conform ultimului comunicat INS, creşterea preţurilor de consum a egalat dinamica pozitivă a câştigului salarial mediu pe economie, în luna septembrie. Cu siguranţă că în luna octombrie, puterea de cumpărare a înregistrat o scădere, după o lungă perioadă de timp. Şi, pe fondul gradului ridicat de îndatorare a populaţiei, capacitatea de rezistenţă la şocuri economice va fi din ce în ce mai scăzută.
A doua tendinţă se manifestă la nivelul companiilor. Declaraţiile oficiale din 2021 susţineau că investiţiile sunt motorul principal de revenire pe termen mediu. Nu ştim dacă aşa va fi, în condiţiile în care deja persistă blocajele generate de explozia preţurilor materiilor prime şi a materialelor de construcţii. De ce ar investi sectorul privat în nişte proiecte al căror cost creşte exponenţial? De ce ar investi patronii din construcţii în proiecte de anvergură în condiţiile în care sunt ameninţaţi permanent cu retragerea facilităţilor fiscale – care, dacă ne uităm pe cifre, au adus la buget dublu faţă decât cheltuielile fiscale realizate? De ce ar investi industriaşii în proiecte asociate Industry 4.0 în condiţiile în care amplificarea costurilor de producţie îi scoate de pe pieţele externe? De ce ar investi sectorul IT în proiecte cu valoare tehnologică ridicată în condiţiile în care în fiecare zi se discută despre retragerea facilităţilor asociate sectorului – din nou, dacă ne uităm în cifrele oficiale observăm un efect net puternic pozitiv în economie? De ce ar investi sectorul farma autohton în condiţiile în care decidenţii români le-au întors spatele în condiţii de urgenţă sanitară, acordând mai degrabă încredere importurilor, sensibil mai slabe din punct de vedere calitativ?
A treia tendinţă se va manifesta în toată economia. Ar trebui să ne îngrijoreze faptul că preţurile producţiei industriale au explodat. Aceasta înseamnă o viitoare creştere a preţurilor de consum. Da, nu în totalitate, dar în mare parte. Aşa cum dinamica producţiei industriale este un proxy consistent pentru dinamica creşterii economice, tot aşa evoluţia preţurilor producţiei industriale demonstrează un semnal consistent al evoluţiei inflaţiei. În ultimul an (octombrie 2021 la octombrie 2020), preţurile producţiei industriale au crescut cu 26,8%, record istoric. Plus 32,42% pe piaţa internă şi plus 17,47% pe piaţa externă, acolo unde presiunea concurenţială este mai ridicată. Dacă privim în structură, observăm creşteri exponenţiale la producţia de bunuri comercializabile la export (tradables) ceea ce va influenţa negativ nu doar competitivitatea externă, deficitul balanţei comerciale şi de cont curent dar şi creşterea economică şi locurile de muncă. Plus 74,7% la preţurile din industria energetică - de necrezut!
Sigur, vor spune unii, toată analiza de până acum se referă la motoarele interne. Ne vor ajuta, ca de obicei investiţiile străine directe (ISD), vor argumenta! Puţin probabil, dacă folosim drept argumente datele prezentate aici https://www.clb.ro/capitalism-si-capitalisti-fara-capital-in-romania-0000224396--p372970.html?gclid=Cj0KCQiAnaeNBhCUARIsABEee8U2nnBZqBGwp7hpFJKD372TpETga1_0rmFLJekiDragaDXllHJPyPgaAqE6EALw_wcB – “Investiţiile străine directe şi-au epuizat potenţialul de dezvoltare economică în România. Soldul balanţei investire (stocul de ISD) - dezinvestire (pierderi, dividende şi credite intragrup rambursate) a ajuns să fie negativ în 2019, însumând minus 6 miliarde euro. [...] Capitalul extern şi-a epuizat posibilităţile de a contribui la creşterea VAB/locuitor în România, deoarece cea mai mare parte a ISD şi-au consumat ciclul de viaţă a afacerilor, generând în prezent ieşiri de resurse valutare mai mari decât intrările de această natură”.
În ultimii ani, România a pierdut oportunitatea unui salt investiţional puternic, într-o perioadă a banilor gratuiţi, la dobânzi infime. Alte ţări din clusterul nostru au profitat. Acum, distracţia pare că s-a sfârşit, iar anul 2022 va fi unul complicat din punct de vedere macroeconomic. Fără un consens asupra politicilor economice de stimulare consistentă a producţiei, aici, în România, ne vom uita cu invidie la viteza de convergenţă crescută a Republicii Cehe, Poloniei, Ungariei şi chiar Bulgariei spre media ţărilor dezvoltate. Vom rămâne în periferie, sufocaţi de un model economic limitat, iluzoriu şi fără viitor. Vom rămâne fideli propriei noastre autosuficienţe, în capcana războiului româno-român.
Cristian Socol este profesol în cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti şi este consultant pentru Partidul Social Democrat.
