Crizele economice sunt ciclice şi reprezintă o etapă economică firească de reglare şi reaşezare a componentelor unei pieţe. Frecvenţa acestora depinde de noi toţi – mentalităţi, venituri, crearea de plusvaloare, consum, economisire şi investiţii.
Unul dintre ingredientele materializării unei crize este percepţia evenimentelor curente. Dacă suficienţi leaderi de opinie vorbesc despre iminenţa unei crize, comportamentul publicului larg începe să se alinieze acestei aşteptări şi criza se produce.
Există insă un secret al crizelor despre care nu prea se vorbeşte: sunt foarte mulţi pierzători, dar şi câţiva mari câştigători. Mai devreme sau mai târziu, lucrurile se reaşează şi oamenii merg înainte, uită ce s-a întâmplat, adaptându-se la noile realităţile sociale şi economice.
2019 este un an complicat în aproape toate ţările. Englezii se confruntă cu un Brexit nedorit chiar şi de cei care l-au produs. Francezii şi-au adus frustrările pe străzile Parisului fără să facă vreo legătură între măsurile neprietenoase cu mediul de afaceri şi problemele economice cu care se confruntă. Germanii caută formula post-Merkel fără mare succes, un inconvenient la fel de supărător şi pentru leadership-ul Uniunii Europene. Americanii încearcă să-i supravieţuiască preşedintelui care a blocat întregul aparat administrativ pentru un zid considerat o cacealma electorală.
În România avem taxele împotriva noilor chiaburi (bănci, multinaţionale, antreprenori), majorarea salarizarii bugetarilor fara cerinte de performante profesionale si de limitare a numarului de posturi, pensii speciale ş.a.m.d. Partidele sunt ocupate cu luarea de poziţii electorale pentru urmatorii doi ani, în care capitalul românesc şi investiţiile străine trebuie să se descurce cum pot, dacă mai pot.
Şi mai trist este faptul că discursul şi măsurile dure împotriva mediului de afaceri sunt aplaudate de către o parte semnificativă a conaţionalilor nostri, fără să înţeleagă că aceste acţiuni ne costă foarte scump chiar pe noi.
Mult-aplaudata crestere economica, adica „bunăstare naţională” s-a consemnat în noi maxime ale deprecierii leului, creterea inflatiei, scumpirea facturilor şi cumpărăturilor, creşterea ratelor la credite, randament negativ al depozitelor, degradarea marjelor de profit, creşterea falimentelor şi insolvenţelor, etc.
Oricât de rău sună, aceste lucruri fac parte din categoria crizelor mici, fiind doar consecinţele crizelor mari din societate.
Dacă lăsăm detaliile deoparte, sesizăm că peste toate acestea planează un sentiment de plutire în derivă, o tensiune a dialogului dintre surzi şi orbi, o constantă ipocrizie şi impostură care acaparează mai toate aspectele societăţii noastre. Vedem dezbinarea care împiedică colaborarea dintre oameni. Vedem lipsa speranţei unui viitor mai bun care îi predispune la invidie şi nu iniţiativă privată. Vedem temerile şi fricile stimulate dincolo de punctul în care raţiunea încă poate conduce gândul şi fapta.
Fie că vorbim despre legile economice sau cele ale justiţiei, sau de mult prea frecventa solicitare catre Curtea Constitutionala de a arbitra decizii de multe ori economice, fie că vorbim despre conflictele dintre instituţiile naţionale sau cele europene, asteptand "sa luam lumina" din exterior – se văd clar taberele şi interesele pe care le reprezintă fiecare, şi propaganda angajată pentru obiectivele lor, însă lipsită de moralitate, etică şi viziune – singurul loc de unde pot apărea soluţiile autentice. Din păcate, nu prea vedem cine se luptă pentru binele şi bunăstarea noastră, a cetăţenilor, angajaţi şi antreprenori în mediul privat, creatori de plusvaloarea şi plătitori de taxe şi impozite.
Allan Kardec, spunea că poate fi considerat civilizat acel popor în care se găseşte mai puţin din egoism, orgoliu şi lăcomie, unde obiceiurile sunt mai morale şi intelectuale decât materiale, unde inteligenţa se poate dezvolta în libertate, unde este mai multă bunătate şi generozitate reciprocă, unde prejudecăţile sunt mai puţin înrădăcinate, unde legile nu stabilesc privilegii, unde dreptatea se face cu mai puţină părtinire, unde cel slab găseşte sprijin împotriva celui puternic, unde viaţa omului – cu credinţele şi părerile sale – este mai bine respectată şi unde orice om cu bunăvoinţă este întotdeauna sigur că nu va duce lipsă de cele necesare.
Unde ne aflam pe baza acestor criterii? Deşi mai puţin palpabile sau mai greu măsurabile, marile crize, acestea sunt. Asistăm la o reaşezare economică şi socială venită din conflictul unor sisteme de valori şi principii diferite
Un segment major din populaţia României a decis că nu se mai regăseşte în modul de funcţionare al acestei ţări şi a plecat să contribuie prosperităţii şi natalităţii altor naţiuni. Noile generaţii (millennials), produsul neobişnuit dintr-o educaţie depăşită şi accesul instant la informaţie şi tehnologie, au concepţii şi aşteptări foarte diferite care pun presiune pe mediul traditional de lucru şi modelele de afaceri existente. Forţa de muncă locală, oricum redusă (şi în multe domenii neformată corespunzător), este din ce în ce mai atrasă de oferta din pix făcută bugetarilor. Tehnologia aduce la rândul său provocări şi selecţii economice ale companiilor care vor reuşi să navigheze cu succes tranziţia prin automatizare şi robotizare către creativitate şi inovaţie.
Cred că e nevoie de realism pentru a înţelege unde suntem şi cum putem depăşi problemele actuale. Marile crize pleacă în primul rând de la noi, din sistemul nostru de principii şi valori, din motivaţiile şi acţiunile noastre zilnice.
Imunitatea unei naţiuni se clădeşte greu şi ia mult timp, având ca principale ingrediente educaţia si sănătatea, dupa care urmeaza cele ca: infrastructura, economia etc. Modul în care acestea au funcţionat în ultimii 80 de ani au condus la ceea ce se întâmplă astăzi. Trebuie să schimbăm ingredientele pentru a crea acea societate în care noi toţi vrem să trăim.
Nimeni nu va face asta, doar noi putem face ceva pentru noi. Si cu siguranta nu peste noapte. Daca suntem realisti in ce priveste momentul in evolutie in care ne aflam, ar trebui sa fim la fel de relisti si ce pasi am putea cu adevarat sa facem pentru a ajunge unde ne-am dori.
Super optimiştii spun că totul va fi ok, deci să ne vedem de-ale noastre, e doar o chestiune de timp, răul va trece. Super pesimiştii spun că e mult mai rău şi nu mai e loc de întoarcere, degeaba facem sau nu facem ceva. Atitutidinile extreme nu ne sunt de folos, doar faptele noastre contează (şi lipsa acestora contribuie la o finalitate, probabil nu cea dezirabilă, dar cu siguranţă o finalitate).
Nu va simplu nici peste noapte, însă avem datoria faţă de noi înşine să alegem definitiv şi irevocabil direcţia care ne va duce la bunăstare. Dacă vom depăşi criza cea mare, vom trece mult mai uşor peste cele mici, sau chiar le vom evita pe multe dintre ele.
