Premierul israelian Ariel Sharon a facut saptamana asta una din rarele sale vizite in Europa. Poate ca ar fi facut el mai multe, daca in Belgia nu exista un proces deschis impotriva lui, pe marginea masacrelor de la Sabra si Shatila, in 1982, pe vremea cand Sharon era ministru al apararii. Ce se astepta premierul israelian sa gaseasca in Europa, nu stiu. Ce era de prevazut ca va gasi, s-a intamplat. La Londra, «discutii calduroase si constructive care au durat mai bine de doua ore si jumatate» , se entuziasma moderat un purtator de cuvant al guvernului britanic. Mai nediplomatic spus, o cina prea lunga, la o temperatura scazuta si intr-o atmosfera incinsa de strigatele simpatizantilor cauzei palestiniene, adunati in Downing Street. Pentru ca, or fi englezii fratii americanilor ( sau invers), dar cand e vorba de branza din Orient, asta e pe bani. Grei.
Aceleasi «discutii calduroase si constructive «si in Norvegia. Mai clar: desigur, cand e vorba de pacea din Orientul Mijlociu, noi votam pentru. Dar Yasser Arafat trebuie sa ramana la locul lui. Pentru ca, si aici vine argumentul suprem si rizibil, «Arafat a fost ales democratic de poporul sau» si, prin urmare, nu poate fi ignorat, sau izolat sau inlaturat. Nici macar de dragul pacii.
O opinie cel putin interesanta. Ca sa luam un exemplu la intamplare, Slobodan Milosevici a fost cel putin la fel de democratic ales ca si Arafat. Singura deosebire dintre ei fiind ca liderul palestinian nu putea tine sub control armata si politia pentru ca nu prea le avea. Avea, in schimb, cateva grupari armate fidele si avantajul de a fi liderul traditional al palestinienilor. Singurul, de altfel. Si atunci? Cand decidem ca un lider «ales democratic» nu mai corespunde cerintelor (sau nevoilor) noastre? Si, mai ales, cand spunem «poporul acestui lider ales democratic a suferit de ajuns?»
De la Oslo incoace, spre teritoriile palestiniene au curs sute de milioane de dolari, bani ai Uniunii Europene, ajutor dat Autoritatii Palestiniene pentru ca ea sa poata construi alegatorului o casa si un viitor si o tara. E de ajuns insa sa treci cu masina prin teritorii ca sa-ti dai seama ca banii nu au ajuns la destinatie. Au aparut in schimb palate ale demnitarilor locali, inclusiv Arafat, iar vapoare fantoma aluneca mute, in noptile intunecate, pe Mediterana, pentru a descarca in Gaza arme si munitie. Pentru pace, desigur. Poporul care l-a ales democratic pe Arafat doarme in cocioabe invaluite in mirosul fetid al saraciei, adunate una in alta si numite generic si sugestiv "tabere de refugiati". Copiii, cu stomacul gol, ochii tristi si mainile ocupate cu pusti de lemn se joaca de-a revolutia si se impusca orb, strigand «moarte evreilor» , pentru ca asa le spun si le arata manualele din scoli, scoase in timpul mandatului democratic al lui Yasser Arafat. Femeile isi ascund fata in valurile negre si isi plang pe furis fiii morti in atentate sinucigase. Nici o durere nu se arata in public, mandria de a fi mama unui martir se joaca in fata camerelor de filmat. Alternativa pentru aceste femei nu e. Hamas si Jihadul Islamic nu le da dreptul la opinie. Politistul liderului ales democratic e var primar cu integristul. Dumneavoastra v-ati aresta verisorul? Sau unchiul? Sau, mai nou, mama?
Si, in timp ce electoratul ii moare de foame si de ignoranta in strada, liderul pe care l-au ales isi saboteaza propriul premier doritor de pace si tuna si fulgera in cazarma de la Ramallah, acuzandu-i pe israelieni de toate nenorocirile indurate de palestinieni de la Mesopotamia incoace. Iar cand tipetele lui se sting, se mai aude oda occidentala.
Politica Vestului in zona a frizat uneori antisemitismul, oricat de dur ar parea acest cuvant. Refuzul de a face vreo concesie Israelului, regretele de convenienta cand are loc un atentat si formularile aproape nepoliticoase atunci cand condamna raidurile armatei israeliene sunt balbele politicii confuze si greu de inteles duse de Occident. Iar aceasta politica isi are ecoul in cotidiane de mare tiraj si reputatie, care nu ezita sa publice caricaturi cu Ariel Sharon muscand lacom din capul unui copil palestinian, sau sa compare zidul care separa pe alocuri Israelul de Teritorii, cu sarma ghimpata a ghetourilor. «Zvastica, referiri la Gestapo si comparatii cu Hitler abunda in mass-media unor natiuni care si-au vazut evreii asasinati acum 60 de ani» , remarca un editorialist al Jerusalem Post.
E ilogic in aceste conditii sa mai astepti de la guvernul israelian sa-ti dea ascultare, cand tu insuti refuzi sa-l asculti. Cum poti condamna electoratul israelian ca voteaza (democratic) un lider de la extrema dreptei, cand are impresia ca e abandonat de continentul caruia vrea sa-i apartina, deoarece pe propriul continent nu-si gaseste pacea? Si cum sa le ceri israelienilor sa creada, sa voteze si sa sustina un plan european de pace, cand toate cancelariile occidentale si-au subminat credibilitatea iubind neconditionat un inamic al pacii? Daca tot refuza sa-i faca vreun cadou, occidentalii ar trebui sa dea Israelului macar atat: creditul ca isi cunoaste, mai bine ca oricine, inamicii si prietenii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
