Aşteptarea mea era oricum la pământ.
Stiţi cumva, îl intreb pe şoferul de taxi: Este vreun bancomat în apropierea gării? Am bani pentru cursa Dvs., dar nu am de tren.
Apăi, spune el, e, dar e cam prin Centru.
Pai, faceţi un ocol, spun eu.
Aş face, dar nu ştiu unde e bancomatul. Dar este imposibil să nu puteţi plătit cu cardul, spune el, ca să scape de mine.
Ajung la ghişeu, biletul este spre 70 de lei.
Nu avem POS, spune casierul.
Nu pot plăti cu cardul, aşadar. Şi nu am cash.
Este un bancomat pe aici? Parca era chiar în gară unul al BCR, dar nu ştiu unde l-au mutat.
Doar în centru!
Plec cu trenul din Tecuci la Bucuresti,- sau vreau să plec - dar nu pot pleca pentru că, deşi am bani, ei fizic nu sunt întrucât POS-ul lor nu merge.
Va duc eu, spune un domn. Domnul de care vorbesc este casier. La gară. Şi intră în tură. Cel care ar urma să-mi dea biletul de tren. Este din Panciu şi face naveta la Tecuci – cam 70 de km dus - întors.
Masina lui mică se încurcă pe străzi. Parcă pe aici ar fi, parcă pe dincolo.
Găsim în final un bancomat.
Doar două lucruri vreau să spun.
Primul. Un om, care ieşea „din tură” i-a ţinut unui om locul vreme de 40 de minute, om care „intra în tură”. Om care m-a plimbat 40 de minute cu maşina lui printr-un oraş de provincie ca să găsim un bancomat pentru că o companie a statului nu este capabila să fie normală nici când ia bani.
Al doilea. Dacă statul nu poate să întreţină infrastructura, de ce nu o vinde? De ce nu o dă celui care poate să o întreţină? La gara din Tecuci nu poţi face rezervari on-line, pentru că dacă s-ar fi putut, eu nu aş fi avut problema descrisă mai sus. La gara din Tecuci nu poţi face pipi decât în boscheţi, pentru ca un oraş cu 35-40.000 de oameni, un oraş de tranzit, are o gară fără o toaletă publică. Şi te miri apoi că totul miroase a pipi.
Toţi trăim cu sentimentul că „statul s-a retras din economie” de vreme ce mai are 4-5% din fostele companii comuniste. Dar societăţile publice nu sunt economie? Ministerul Finanţelor nu este economie? Şcolile şi spitalele nu sunt economie? 30% din PIB – adică 60-70 de miliarde de euro, anual, nu sunt economie? Ce sunt atunci dacă nu sunt „economie”? Ce sunt cei 1,2 milioane de angajaţi ai statului?
Cu un card de credit în mână mă uitam uluit la POS-ul din ghişeul vânzătorului de bilete din gara din Tecuci.
Cum adică nu merge? De când?
Nu merge. De mult nu merge.
Adică ai dat o căruţă de bani pe un sistem care nu merge. De ce nu-l repari? De ce nu-l schimbi?
Aş vrea să aud oameni care-şi cumpără becuri care nu se aprind, telefoane care nu se deschid, instalaţii de aer condiţionat care te prăjesc. E bine?
La CFR e bine din toate câte un pic. În gară nu poţi merge la toaletă, că nu e. În tren nu poţi merge pentru că este o oroare. Iar trenul face cinci ore pentru 236 de kilometri, adica 47 de km pe ora.
Comunismul nu este mizeria asumată, ci mizeria împărţită. Statul român de azi nu împarte bogăţia - cum s-ar crede după lungile anunţuri despre majorări de salarii -, ci sărăcia. Dacă oficialii Protecţiei Consumatorului intră intr-un magazin privat şi văd mizerie, îl amendează pe proprietar. Cine amendează statul că fosta sală de aşteptare din Mărăşeşti este azi o hazna în care oameni şi caini fac pipi laolaltă?
Suntem la o generaţie de căderea comunismului, dar ne punem încă speranţa într-un stat puternic. Stat care nu împarte buna - cuviinţă, ci mizeria.
