Cu doar 32,3% din PIB pondere a veniturilor bugetare în produsul intern brut estimată pentru 2012 chiar şi după majorarea brutală a taxei pe valoare adăugată (TVA), statul român este pus astăzi în situaţia de a accepta că nu este în stare să atace eficient evaziunea fiscală.
Ulterior, economia "s-a acomodat" la noua valoare a TVA şi nu s-a mai lăsat "capturată" în taxe. În pofida unui an agricol excepţional, în 2011 ponderea veniturilor bugetare în PIB a scăzut la 31,4%, un minim record în ultimii 7 ani.
Se dovedeşte astăzi că majorările de taxe nu aduc decât temporar o creştere a veniturilor la buget, pentru ca apoi tendinţa spre evaziune să se dovedească de neoprit.
Dimpotrivă, o micşorare a taxelor, aşa cum s-a întâmplat în 2005, când a fost introdusă cota unică şi deci micşorat impozitul pe venit până la 16% faţă de 40%, cota marginală anterioară, a adus o uşoară creştere a ponderii veniturilor la bugetul consolidat: 31,2% în 2004, 31,4% în 2005, 32,3% în 2006/2007 şi 32,8% în 2008.
În consecinţă, statul român trebuie să-şi adapteze cheltuielile la acest nivel al veniturilor bugetare. O adaptare s-a făcut în ultimii ani prin restrângerea deficitului bugetar de la aproape 7% din PIB în 2009 la 2,2% în 2012, dar se vede că nu este destul.
Din cele 34% cheltuieli ale bugetului general consolidat, circa 8% din PIB, adică un sfert, înseamnă pensiile publice, aproape 7% înseamnă cheltuieli de personal, alte circa 7% din PIB merg la investiţii, circa 5% pe bunuri şi servicii. Acestea sunt cheltuielile mari, la care se adaugă un 2% din PIB cheltuieli cu dobânzile.
De unde să scazi? Actuala putere prezentase când era pe margine o formulă de înjumătăţire a cheltuielilor cu bunurile şi serviciile, despre care nu a mai spus nimic între timp.
În aceste luni disputele politice ar trebui făcute cu taxele pe masă, cu scenarii de venituri şi cheltuieli realiste pe următorii ani. Adică nu presupuneri de creştere economică de 3-4% în 2013 şi anii următori, cum tot ne amăgeşte Comisia de Prognoză şi Fondul Monetar Internaţional din 2009 încoace că se va întâmpla în anul ce vine.
Primul mare deficit care trebuie asumat şi pentru care este necesară o proiecţie de corectare pentru a deveni sustenabil măcar în următorii 10 ani, dacă nu mai devreme, este deficitul bugetului de pensii publice.
În 2011 din cele 48 de miliarde de lei cheltuieli pentru pensii, 13 miliarde de lei au fost subvenţie de la stat, adică 3 miliarde de euro.
Pe primele cinci luni din 2012 subvenţia de la bugetul de stat a fost de 6 miliarde de lei (1,4 miliarde de euro), deci pe întregul an este posibil să fie similară cu cea de anul trecut, de 3 miliarde de euro.
La un PIB estimat pentru 2012 de 137 de miliarde de euro, înseamnă 2,2% din PIB, exact cât deficitul bugetar.
Practic, fără acest deficit de la pensiile publice bugetul consolidat ar fi pe zero. Iar dacă deficitul bugetar se va restrânge în continuare, până la eventual 1% în 2013, România va fi pusă în situaţia de a forţa excedentul bugetar pentru a susţine bugetul public de pensii. Poate este corect, având în vedere că aceşti bani nu sunt un cadou, ci este dreptul oamenilor relativ la contribuţiile avute, dar este complet ineficient economic.
Aici trebuie spus că asumarea pensiilor speciale în bugetul public de pensii reprezintă o treime din acest deficit, adică un miliard de euro. Până în 2010 aceste pensii erau cheltuieli prevăzute la ministerele de resort - Apărare şi Interne. Mutarea lor ar fi trebuit să aducă economii corespunzătoare la aceste ministere în 2011 şi 2012, care pe consolidat să compenseze deficitul mai mare de la pensii publice.
Pensii, speciale sau nu, salarii ale bugetarilor, cheltuieli cu bunuri şi servicii, investiţii - de undeva trebui tăiat dacă guvernul acceptă un nivel de 32% din PIB al veniturilor bugetare şi nu întreprinde nimic pentru a majora ponderea spre 34-35%.
Media în UE este de 44,6%, în Polonia ponderea este de 38%, iar în Franţa este de 50%.
Diferenţa esenţială între vestul Europei şi România constă nu numai în faptul că evaziunea este mult mai redusă în statele dezvoltate, dar şi, structural, în presiunea fiscului de a strânge taxe de la persoane fizice prin impozitul pe venitul global.
Cine va avea curajul să impună prima declaraţie de avere la un 1 ianuarie (la anul sau în anii următori) de la care să pornească declaraţiile de impunere a tuturor veniturilor, astfel încât pe baza diferenţei de la un an la altul Fiscul să poată impune veniturile nedeclarate şi acumulările fără venituri justificative?
Restul - adică premierea vecinilor sau binevoitorilor "atenţi" la bunurile acumulate - are sens abia după acest start.
Şi oricum, din această ipocrizie - nu vrem să vă taxăm, dar vrem să cheltuim mai mult - se va ieşi la un moment dat. Ori prin restructurarea statului, ori pur şi simplu prin majorarea (iarăşi) a taxelor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
