Opinii

Moartea în vacanţă

Moartea în vacanţă

Autor: Iulian Anghel

22.04.2016, 13:46 3536

Am scris zilele trecute un text despre intenţia unor parlamentari de a obliga marile lanţuri comerciale să pună pe raft 51% din produse din producţia locală.

Nu am amintit nicio secundă de zicerile ministrului agriculturii care susţinea, în interviul de pomină din ZF de acum câteva săptămâni, că iarna doar 30% din mâncarea românilor poate fi asigurată din producţia internă. Eu argumentam, atât cât mă pricep, că mai multe produse puse unul lângă altul conduce la scăderea preţurilor. Prin urmare, competiţia face preţurile mai mici, lasă mai mulţi bani în buzunarul cumpărătorului. Raţionamentul ne spune că astfel competiţia contribuie la bunăstarea tuturor cumpărătorilor. Aşa adăuga ceva acum: comperiţia duce preţurile în jos şi salariile în sus. Greşesc cu ceva?

Da, greşesc. Nu am anticipat oprobiul public în faţa unui raţionament care este, în opinia mea, cât se poate de rezonabil şi certificat de statisticile economice. Unii mi-au zis că sunt dispuşi să plătească mai mult pentru produsele româneşti şi că eu sunt vândut străinilor: “cine a plătit articolul asta?”

Bine, dacă e aşa, iar oamenii plătesc mai mult pentru produsele româneşti, de ce producătorii români au probleme? Pentru că nu-s destul de subvenţionaţi, mi s-a răspuns. Şi că trebuie subvenţionaţi masiv ca să-i punem pe unguri/olandezi cu botul pe labe, să mâncăm şi noi gulaşul nostru, nu pe al lor. Cu alte cuvinte: eu, din impozit, subvenţionez produsul şi plătesc la raft şi mai mult. Că sunt patriot.

Problema e următoarea: dacă vreau să fac eu asta e OK. Dar dacă nu vreau?

Păi nu am ce face că aşa zice Partidul! Cum era partidul lui Ceauşescu. Obliga Dacia Piteşti să cumpere tablă de la Sidex Galaţi, obliga Frigidere Găeşti să cumpere tablă de la Sidex Galaţi şi toată lumea era în pierdere pentru că tabla era proastă. Azi toate trei uzinele sunt pe profit (probleme are în ultimii ani Mittal, dar ele ţin de piaţa mondială a oţelului, nu de randamentul companiei). Dar era de producţie locală. Sprijinim piaţa locală - varză, viezure, mânz, brânză. Cât de slab o fi iepurele, cât de bolnav. Ca aşa zice Partidul. Iar publicul aplaudă.

Dar acum mă întorc şi zic: păi dacă nu-mi place nici varza şi nici partidul?

Slavă Domnului acum că poţi schimba şi varza şi partidul. Şi te duci să schimbi partidul. Şi când să schimbi partidul, hopa! Da ce-aţi păţit mă fraţilor de toţi sunteţi vopsiti la fel de nu mai ştiu care-i socialist şi care-i liberal?

Eu am o problemă cu libera competiţie. Eu nu spun că producătorii români nu trebuie ajutaţi, sprijiniţi, încurajaţi. Cele mai bune murături, cei mai mişto pepeni muraţi îi cumpăr de la o micuţă prăvălie a unor ardeleni, din Piaţa Obor, şi costă murătura dublu faţă de tot ce aş putea cumpăra din oricare mare lanţ de magazine. Dar dacă imi plac, platesc.  Eu spun: nu-mi place varza! De ce să mănânc varză dacă nu-mi place? Eu sunt popă, iar tu mă arunci de la etaj să vezi dacă nu cumva sunt Batman?

Iată cum o problemă ce ţine până la urmă de bun-simţ, în opinia mea, se transformă într-o chestiune care trebuie arbitrată. Nicio problemă, o arbitrăm. Şi mă duc eu să-mi repereze onoarea domnu Mitică de la PNL pe care îl consider cel mai aproape de opţiunile mele legate de economie şi piaţă liberă. Eu ştiu că PNL a avut momentul lui de glorie prin 1920 – 1930 având drept slogan “prin noi înşine”. Eu ştiu că, în multe privinţe, partidele aşa-numite liberale se regăsesc mai degrabă în tabăra stângii decât în cea a dreptei politice. Că, împotriva a ceea ce crede majoritatea de aici, “republicanii” americani sunt conservatori, nu socialişti. Dar mai ştiu că lumea s-a schimbat. Că liberalismul zilelor de azi, cel puţin în Europa, înseamnă mai puţin stat şi mai multă iniţiativă privată. Şi mă duc la domnu Mitică de la PNL, cu spiciul gata pregătit, să-mi desluşească: este bine domnu Mitică ce fac ăştia? Şi cândridic ochii, să-mi stea inima în loc: sarutmâna domnu socialist, am greşit adresa?

Problema PNL este că nu mai reprezintă opţiunea liberală a unei părţi a societăţii - mare mică, cât o fi ea -, a acelei părţi care crede, de pildă, că nu încurajezi producţia autohtonă scoţând de pe rafturi marfa altuia. Că nu-i dai pomană peşte omului, ci, dacă vrei să-l ajuţi, îl înveţi să prindă peşte, cum zice fabula. Că populismul şi naţionalismul lipsit de bun-simţ nu asigură acestei ţări viitorul.

Aceasta este pieirea partidului liberal. Bâlbâiala privind candidatul la Primăria Capitalei nu este decât corolarul pierderii simţului critic care ne ghidează şi ne sublinieză, zilnic, identitatea. PNL a avut un primar al Capitalei care l-a făcut de ruşinea ruşinilor. Putea înţelege din această istorie că Primăria e importantă, dar nu fundamentală. Că fundamentale sunt politicile. Nu am auzit niciun cuvânt la PNL despre tramvaiele murdare din Bucureşti care vin o dată la 20 de minute. Dar am auzit o groază de lucruri despre cât de mândri trebuie să fim de noi şi despre istoria noastră minunată. Într-o ţară în care PIB-ul per capita este de 8.100 de euro, faţă de media UE-28 de 28.000 de euro.

Există o estetică a politicului care în România anilor 1990 era bine reprezentată de liberali. Acum liberalii au ajuns batjocura tuturor. Nimănui nu-i e frică. Moartea în vacanţă.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO