Cu toţii suntem de acord că standardul de viaţă dintr-o anumită economie nu poate creşte decât ca urmare a majorării productivităţii muncii. Am explicat în articolul precedent faptul că productivitatea orară a muncii din România s-a triplat în ultimii 15 ani, ceea ce poate constitui un argument pentru majorarea sustenabilă a salariilor.
1.Dinamica salariilor vs dinamica productivităţii muncii
În privinţa intensităţii variaţiei celor două variabile, s-a considerat că este esenţial pentru sănătatea economică a unei companii/ţări ca întotdeauna să existe o creştere (procentuală) a productivităţii muncii superioară celei a costurilor salariale. Astfel, eficienţa unui angajat ar trebui să sporească în fiecare an mai mult decât salariul, ceea ce ar conduce în mod firesc la accentuarea decalajului dintre cele două variabile. Dacă această regulă ar fi încălcată (chiar pentru o perioadă scurtă de timp), se va invoca imediat perspectiva majorării costurilor de producţie, a inflaţiei, a şomajului şi a deteriorării competitivităţii economiei. Adesea, câştigurile mari de productivitate sunt explicate pe seama unui efect statistic (nivel iniţial relativ redus), dar se ignoră faptul că modificarea salariilor este influenţată într-o şi mai mare măsură de acelaşi efect.
Prin urmare, este absolut normal ca salariile să crească mai mult decât productivitatea muncii în anumite perioade de timp, mai ales când baza de referinţă a acestora este redusă – cazul economiilor emergente. De exemplu, la o productivitate reală a muncii de 6 euro pe oră şi la un cost orar cu forţa de muncă de 1,5 euro (începutul anilor 2000 – industria prelucrătoare din România), o majorare cu 10% a productivităţii şi cu 20% a costului salarial ar putea fi considerată ca fiind inacceptabilă din perspectiva procentelor de creştere. Numai că, rezultă un câştig real de producţie de 0,6 euro (nominal, va fi şi mai mare), cu un cost orar suplimentar de 0,3 euro, astfel că mediul de afaceri nu va înregistra o pierdere de competitivitate.
Creşterea superioară a salariilor comparativ cu eficienţa muncii nu constituie doar o caracteristică a României şi a tuturor celorlalte ţări din Europa Centrală şi de Est (precum voi argumenta în cadrul acestui articol), fiind specifică şi altor economii europene – costurile salariale din Germania au crescut mai mult decât productivitatea reală a muncii în perioada 1960-1995 (+9,8% în 1977, +9,4% în 1982, +8,3% în 1993 etc.), dar şi în ultimii 7 ani, iar primele 12 ţări care au adoptat moneda euro au avut un ritm mediu anual de creştere a salariilor peste productivitate de 5,7% (1960-1995), respectiv de 2,1% (2000-2009).
Deşi costurile cu forţa de muncă au crescut în România între 2012 şi 2017, totuşi majorarea salariilor (cu o bază de referinţă redusă) este firească şi nu a erodat competitivitatea economiei în ansamblu, deoarece a existat un decalaj semnificativ între productivitate şi costul orar al forţei de muncă (calculate în euro) în anul 2016 (31% vs 22% din media europeană) – BNR (Convergenţa reală – criteriul fundamental de aderare la zona euro, 2017).
De altfel, în 2017 România a fost economia din ECE cu cel mai mare ecart dintre productivitatea orară şi costul orar al forţei de muncă (exprimate la paritatea puterii de cumpărare), pentru sectoarele de business (fără agricultură, sectorul public şi sectoarele non-piaţă, conform Eurostat, în funcţie de contribuţia la formarea PIB http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=nama_10_a64&lang=en). Astfel, productivitatea orară a fost de 67% din media UE (mai mare decât în Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia şi Bulgaria), comparativ cu un cost orar salarial de 44% din media UE. Decalajul dintre productivitate şi costuri (relativ la media UE) a fost mult mai redus în toate celalalte ţări ECE – 9 pp în Polonia, 7 pp în Ungaria, 4 pp în Letonia şi numai 2 pp în Bulgaria şi Estonia.
2.Creşterile de salarii din România nu reprezintă o excepţie în ECE
Raportând majorările salariale cumulate din perioada 2010-2017 la PIB-ul din 2017, rezultă că remunerarea angajaţilor din întreaga economie a crescut cel mai mult în Ţările Baltice şi Bulgaria (peste 16% din PIB), în timp ce în Estonia, Letonia şi România câştigurile salariale din sectorul public au fost cele mai mari.
Adversarii creşterilor salariale din România pierd din vedere că nu doar economia noastră, dar şi toate celelalte economii ECE se confruntă cu o migraţie şi deficite masive ale forţei de muncă, care pun presiune asupra salariilor. De asemenea, majorarea salariului minim nu constituie o realitate doar a economiei României, ţările ECE încercând prin această măsură nu doar să diminueze înclinaţia către emigrare, ci şi să crească stimulentele de ocupare din partea şomerilor şi a populaţiei inactive. Dacă firmele dintr-un sector de activitate trebuie să ofere salarii competitive pentru a angaja personal, acelaşi principiu este valabil şi la nivelul economiei, odată ce veniturile angajaţilor cresc în celelalte ţări ale regiunii.
Deoarece migraţia vizează şi personalul din sectorul public (în special, sectorul sanitar), atunci creşterea veniturilor a constituit cea mai bună măsură care putea fi implementată pe termen scurt pentru a menţine personalul medical în ţară. Deşi salariile bugetarilor nu au sporit doar în România, totuşi consider că s-a ajuns încă de la sfârşitul anului 2018 la un prag maxim al fondului public de salarii relativ la nivelul de dezvoltare actual al economiei. După părerea mea, de cele mai mari creşteri salariale ar fi trebuit să beneficieze personalul sanitar, cel de cercetare şi cel implicat în atragerea fondurilor europene, în timp ce majorările salariilor personalului din administraţie ar fi trebuit condiţionate de îndeplinirea unor criterii de performanţă.
3. Costul unitar nominal şi real al forţei de muncă
Pentru a compara dinamica salariului şi pe cea a productivităţii muncii, Comisia Europeană, OECD şi FMI utilizează doi indicatori – costul unitar nominal al forţei de muncă (nominal unit labour cost) şi costul unitar realal forţei de muncă (real unit labour cost). Considerând ca input numărul de ore lucrate, cei doi indicatori se vor determina astfel:
Productivitatea muncii a fost calculată în termeni reali, raportând valoarea adăugată brută (în preţuri constante ale anului 2010) la numărul total de ore lucrate de către persoanele ocupate. Costul forţei de muncă a fost determinat ca raport între remunerarea salariaţilor (valoare nominală) şi numărul total de ore lucrate de către angajaţi. Remunerarea salariaţilor include atât salariile brute, cât şi contribuţiile angajatorului, dar şi anumite beneficii în natură pentru angajaţi, reprezentând 98% din costul total cu forţa de muncă (conform Eurostat). Numărul total de ore lucrate de către ocupaţi, respectiv de către angajaţi rezultă pe baza unei anchete la nivelul gospodăriilor incluzând atât timpul de muncă al angajaţilor “la negru“, cât şi orele suplimentare de muncă, plătite sau neplătite. ULC (nominal) compară costul nominal orar al forţei de muncă cu productivitatea orară reală a muncii, în timp ce ULC (real) poate fi interpretat fie în funcţie de costul orar nominal şi productivitatea nominală a muncii, fie pe baza aceloraşi variabile exprimate în termeni reali. Manualele universitare de economie analizează piaţa muncii prin prisma salariului real şi a productivităţii reale a muncii, ceea ce recomandă utilizarea ULC (real).
O creştere a ULC (nominal şi real) este considerată ca având un impact negativ asupra competitivităţii economice, deşi sunt importante atât nivelurile iniţiale ale salariului şi productivităţii (precum am explicat anterior), cât şi sectoarele în care se produc creşteri salariale. Majorările salariale din sectorul public determinante ca şi contribuţie la ULC (cazul României), nu afectează în mod direct competitivitatea economiei (este un sector non-tradable), ci o pot influenţa numai indirect, dacă ar conduce la sporirea salariilor din sectoarele tradable şi a preţurilor bunurilor exportate.
Conform datelor Eurostat, România a obţinut cel mai ridicat câştig de competitivitate dintre ţările ECE, în ciuda unor salarii mai mari. Astfel, preţurile bunurilor exportate din România (exprimate în monedă naţională) s-au redus cu 12,6% în 2017 comparativ cu 2012, în condiţiile în care în Polonia, Letonia, Ungaria şi Cehia preţurile bunurilor exportate (în monedă naţională) s-au majorat în ultimii 5 ani.
4.Relaţia dintre salarii şi productivitate la nivel macroeconomic
Conform datelor OECD la nivelul întregii economii, România a înregistrat între 2010 şi 2017 cea mai mare creştere a productivităţii muncii (în termeni reali) dintre economiile ECE şi a treia rată de majorare a costului orar nominal al forţei de muncă, după Bulgaria şi Letonia. Dacă în România costul salarial nominal a crescut pe întreaga perioadă cu numai 9,8% mai mult decât eficienţa muncii, în Bulgaria şi Ţările Baltice salariile au crescut peste productivitate cu 27-37%, în Ungaria cu 14,7%, iar în Germania cu 11,3%.
Împărţind costul nominal al muncii la deflatorul valorii adăugate brute, rezultă un cost real al muncii care a scăzut cu 6% comparativ cu productivitatea muncii din România – cel mai mare câştig de competitivitate dintre ţările ECE (conform ULC real). Drept dovadă, România a înregistrat între 2010 şi 2017 cea mai ridicată creştere a cotei de piaţă a exporturilor din întreaga Uniune Europeană (Comisia Europeană, 2019).
Vestea bună este că majorarea salariilor nu a generat şi reducerea competivităţii exporturilor (care, din contră, s-a îmbunătăţit), dar vestea rea este că fără investiţii suplimentare (străine/autohtone) în sectoarele orientate către export (auto, electrocasnice, produse chimice etc.), acesta se va plafona pe termen mediu, oricare ar fi dinamica salariilor relativ la cea a productivităţii. De altfel, România a atras în ultimii 30 de ani cel mai redus stoc de ISD (ca pondere în PIB sau pe locuitor) dintre toate ţările ECE, în contextul unui capital autohton subdezvoltat, ceea ce a influenţat negativ capacitatea de producţie pentru export relativ la economiile din regiune.
5. Creşterile salariale şi deficitul de bunuri de consum
Influenţa salariilor asupra deficitului comercial este descrisă cu ajutorul următorului mecanism: cresc salariile – se vor majora consumul privat, importurile şi deficitul comercial cu bunuri de consum, deoarece economia nu ţine pasul cu nivelul de creştere al salariilor. Relaţia de cauzalitate este corectă, dar nu vizează decât componenta ciclică a deficitului (impactul veniturilor interne asupra importurilor) şi nu pe cea structurală. Altfel, cum s-ar putea interpreta situaţia unor ţări precum Polonia, Ungaria sau Lituania care au surplus comercial cu bunuri de consum, dar în cazul cărora importurile au reacţionat mai mult la sporirea consumului privat decât în cazul România?
Astfel, importurile de bunuri de consum din România au crescut cumulat (între 2010-2017) cu echivalentul a 4,1% din PIB-ul anului 2017, ceea ce reprezintă numai 20,1% din modificarea consumului privat din aceeaşi perioadă (+ 7,7 mld euro pentru importuri bunuri de consum şi + 38,4 mld euro pentru consumul privat), în timp ce în Ungaria 62% din cheltuielile private suplimentar au fost asigurate din importuri, iar în Polonia şi Lituania procentele au fost de 40%, respectiv de 35%.
Prin urmare, componenta ciclică a deficitului cu bunuri de consum a fost mai importantă în Ungaria sau Polonia decât în România, dar primele două economii au surplus comercial. Respectivele economii au în plus faţă de România o capacitate mult mai ridicată de producţie şi de export de bunuri de consum ca urmare a ISD, infrastructurii, mediului de afaceri stabil, schemelor de finanţare a agriculturii şi ajutoarelor de stat pentru industrie, apropierii geografice de pieţele dezvoltate, sprijinirii IMM inclusiv de către Banca Centrală ca în cazul Ungariei (2013-2019), Funding for Growth Scheme https://www.mnb.hu/en/monetary-policy/funding-for-growth-scheme-fgs etc. Elocvente în acest context sunt datele incluse în ultima coloană a tabelului de mai jos, România având o pondere a exporturilor de bunuri de consum de doar 6,5% din PIB (stabilă în ultimii 7 ani), comparativ cu 18,4% în Lituania, 15,8% în Ungaria, respectiv 15,3% în Polonia.
Pe de o parte, dacă salariile nu ar mai creşte, deficitul comercial cu bunuri de consum va scădea, dar fără a rezolva problema structurală a unei capacităţi relativ reduse de producţie şi de export de astfel de bunuri. Relevante în acest context sunt analizele sectoriale ale BNR referitoare la reducerea semnificativă a efectivelor de animale, a plantaţiilor de pomi fructiferi, a capacităţii de a produce legume etc. Pe de altă parte, creşterea salariilor nu poate fi stopată deoarece există un deficit de forţă de muncă (în sectoarele de business ale economiei) estimat la cel puţin 300 de mii de persoane. În plus, respectivele sectoare au contribuit cel mai mult la creşterile totale de salarii din România.
Concluzii
Dacă în articolul precedent din Ziarul Financiar am argumentat că există câştiguri semnificative de productivitate în România, în cel de faţă am demonstrat că evoluţia salariilor nu a afectat negativ competitivitatea economică nici faţă de media europeană şi nici relativ la economiile ECE. Creşterile salariale au fost fireşti, ţinând cont de nivelul iniţial, de sporurile de productivitate şi de procesul de migraţie şi nu s-au reflectat în preţurile bunurilor exportate, care, contrar aşteptărilor, s-au redus în ultimii 5-7 ani. În plus, sectoarele de business ale României au cel mai mare ecart dintre productivitate şi costuri salariale comparativ cu restul ţărilor ECE.
