In momentul de fata, conflictul de pe mapamond cu cea mai mare incarcatura exploziva clocoteste in planurile regimului teocratic radical din Iran de a produce arme nucleare. Desigur, este vorba de tehnologii de varf si de performante stiintifice foarte complexe care cer timp pentru finalizare, dar ambitiosul lider iranian Ahmadinejad, ales anul trecut cu un vot uluitor, a tinut sa rosteasca la 12 aprilie, in fata camerelor de televiziune, o fraza care a pus pe jar lumea intreaga: "Declar formal ca Iranul a devenit membru al clubului tarilor nucleare".
Pentru Statele Unite sub administratia Bush, planurile nucleare ale acestui "stat salbatec" au fost de mult decretate ca "inacceptabile", asa incat, chiar in aceeasi zi, Condoleezza Rice, sefa departamentului de stat, a reactionat in spiritul doctrinei strategice a razboiului preventiv: "Dreptul de autoaparare nu necesita o rezolutie a Consiliului de Securitate al ONU". Deocamdata, Washingtonul subliniaza ca urmareste optiunea diplomatica, dar tine sa o afiseze si pe cea militara, sperand, potrivit ziarului Washington Post, "sa sperie" Iranul fundamentalist.
Simptomatic este faptul ca doua zile dupa aceasta confruntare telegenica, fostul sef al diplomatiei americane, Henry Kissinger, a simtit nevoia sa intervina cu articolul "Strategia americana si razboiul preventiv"*. Cu tactul sau diplomatic proverbial de a nu viza direct pozitia administratiei Bush, Kissinger precizeaza ca "actiunea preventiva se aplica in cazul unui adversar care poseda capacitatea de a pricinui pagube mari, cuplata cu vointa demonstrata de a proceda iminent". Pentru asemenea circumstante - socoate Kissinger - dreptul de a folosi forta este mai mult sau mai putin acceptat.
Kissinger nu puncteaza daca in cazul Iranului aceasta circumstanta exista, dar noi putem observa ca in acest caz nu apare nici capacitatea de a produce pagube, nici iminenta faptei. Kissinger noteaza ca problema mai profunda cu administratia Bush este de a aplica doctrina razboiului preventiv pentru a impiedica aparitia unei amenintari capabile la un moment dat in viitor sa devina covarsitoare si specifica; in aceasta privinta proliferarea nucleara.
Procedand la analiza problemei, Kissinger aminteste ca SUA au consimtit la dezvoltarea tehnologiei armelor nucleare in India, Pakistan si Israel pe motiv ca telurile acestor state erau considerate compatibile cu obiectivele americane, dar s-au opus cu tarie la raspandirea armelor nucleare in Iran si Coreea de Nord, pentru ca acestea sunt guvernate de regimuri autocratice ostile. Aceasta inseamna ca politica antiproliferare a Americii priveste atat faptul proliferarii, cat si natura regimului care o efectueaza.
In presa americana au aparut in ultima vreme o serie de relatari cu privire la pregatirile militare pentru atacarea Iranului. Spre deosebire de Irak, unde strategia s-a axat pe o invazie masiva a trupelor de uscat si a dus la un razboi de gherila urbana care pare interminabil, in Iran Pentagonul pune accent pe atacul aerian. Ziaristul Seymour Hersh, care a devenit celebru prin dezvaluirea unor planuri secrete ale Pentagonului, a publicat in revista New Yorker din 10 aprilie 2006 un articol senzational asupra planurilor militare de atacare a Iranului. Bazandu-se pe surse militare, persoane sus-puse din serviciile secrete si inalti demnitari americani, Hersh dezvaluie existenta unui plan privind un atac aerian masiv asupra Iranului. Dat fiind ca exista informatii asupra facilitatilor nucleare iraniene plasate in subteran, construite de specialisti sovietici dupa modelul bunkerelor de refugiu in caz de atac aerian, Pentagonul a prevazut utilizarea bombei nucleare tip B-61-11, una din tinte fiind uzina de centrifugare a uraniului imbogatit de la Natanz, in sudul Teheranului, care se afla la 25 de metri sub pamant.
Hersh sustine ca ideea folosirii unor bombe nucleare in Iran a produs o stare de agitatie in Pentagon, unii ofiteri intentionand sa demisioneze in cazul in care se aproba aceasta idee extrema.
Intentia de a ataca Iranul nu gaseste sprijin in comunitatea internationala. Primul pas, condamnarea de catre Consiliul de Securitate al ONU al Iranului, se dovedeste nerealizabil. Dintre membrii permanenti, Rusia si China s-au declarat categoric impotriva, insistand ca deocamdata sa se faca presiuni pe calea Agentiei Internationale de Energie Atomica. Nici Marea Britanie, care a imbratisat de la inceput strategia lui Bush in Irak, nu e dispusa sa secondeze America in Iran. In Uniunea Europeana se subliniaza pierderile comerciale considerabile pe care le-ar provoca izbucnirea unui razboi contra Iranului. Iranul este al patrulea furnizor mondial de petrol si al doilea de gaze naturale si un razboi ar arunca pretul energiei in aer. Efectul in Orientul Mijlociu ar fi incendiar. Washington Post avertiza la 9 aprilie ca o lovitura aeriana in Iran ar inflama opinia internationala impotriva Americii, mai ales in lumea musulmana.
Planurile americane cu privire la declansarea unui razboi in Iran deschid o perspectiva ingrijoratoare asupra bazelor americane din Romania, in special aeroportul Mihail Kogalniceanu de langa Constanta. Ratiunea instalarii acestor baze pe coasta Marii Negre decurge din mutarea centrului de conflict international din Europa in Orientul Mijlociu. Presedintele Basescu declara in mod categoric ca nu se vor putea declansa atacuri de la bazele americane din Romania fara acordul Bucurestiului si a exclus prezenta oricaror facilitati nucleare pe teritoriul Romaniei. Oricum, conflictul americano-iranian ne priveste si pe noi.
* Henry A. Kissinger, "American Strategy and preventive war", International Herald Tribune, 13 aprilie 2003
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
