Sediul fix al companiilor nerezidente este subiectul multora dintre inspecţiile fiscale din ultima perioadă, bulversând cu impuneri semnificative de TVA modele de business îndelung utilizate, în sectoare precum farma, auto, energie sau structuri de procesare la comandă. Pe fondul unei legislaţii neclare în privinţa definirii criteriilor de stabilire a sediului fix pentru nerezidenţi, nu de puţine ori, inspectorii fiscali au impus TVA suplimentar societăţilor româneşti care prestează servicii către nerezidenţii beneficiari ai acestor servicii. Din perspectiva TVA, sediul fix este important pentru a stabili locul unde se plăteşte TVA pentru prestările de servicii şi persoana obligată să plătească TVA pentru operaţiunile economice în care intervine.
Potrivit regulilor de TVA, un nerezident este considerat ca având un sediu fix în România dacă dispune de suficiente resurse umane şi tehnice pentru a desfăşura în mod regulat livrări de bunuri sau prestări de servicii. Această regulă identifică sediul fix activ şi este transpusă şi în legislaţia naţională prin definiţia sediului fix. Sediul fix pasiv, respectiv acel sediu caracterizat printr-un grad suficient de permanenţă şi o structură adecvată ca resurse umane şi tehnice care să îi permită să primească şi să utilizeze servicii pentru propriile necesităţi, este un concept implementat în legislaţia naţională în contextul regulilor generale de impozitare a serviciilor. Astfel, sediul fix pasiv nu a fost preluat ca atare în definiţia sediului fix care identifică situaţiile în care un nerezident se consideră că este stabilit în România din punct de vedere al TVA.
Teoretic, înfiinţarea unui sediu fix ar presupune depăşirea unui prag destul de ridicat de condiţionalităţi.
Practic însă, pentru a stabili dacă o entitate dispune de un sediu fix în România, este necesară o analiză detaliată a tuturor aspectelor care pot avea un impact în această privinţă, în calcul intrând resursele existente la dispoziţia entităţii nerezidente în România şi nivelul de control exercitat de companie asupra acestora. O astfel de analiză se dovedeşte, de multe ori, anevoioasă şi de durată, însă esenţială pentru toate companiile susceptibile să aibă un sediu fix în România, şi, mai ales, pentru toate companiile susceptibile să încheie contracte cu un sediu fix al nerezidenţilor în România, chiar dacă asta presupune că ele însele ar putea să reprezinte un sediu fix pentru nerezidenţi.
Practica, fundamental diferită de teorie. Dacă privim practica inspecţiilor fiscale derulate în ultimii ani, observăm că, în realitate, un sediu fix poate fi creat foarte uşor şi, la fel de uşor, stabilită obligaţia de plată a TVA. Autorităţile au ridicat problema sediului fix în cadrul a numeroase inspecţii fiscale efectuate la nivelul companiilor din diverse arii de activitate, precum industria farmaceutică, industria auto, producători/procesatori, chiar şi în domeniul energiei.
Au existat, astfel, situaţii în domeniul procesării de bunuri, când autorităţile au considerat că entitatea nerezidentă este stabilită în România printr-un sediu fix, întrucât dispune de resursele umane şi tehnice ale procesatorului, parte afiliată. Cât priveşte domeniul energiei, amintim cazul companiilor nerezidente care au obţinut licenţe de vânzare/cumpărare de energie şi gaze, cu condiţia să deţină o prezenţa juridică în România.
În toate aceste situaţii, autorităţile fiscale au considerat că entitatea nerezidentă este stabilită în România printr-un sediu fix, impunând obligaţii fiscale suplimentare de TVA semnificative în sarcina companiilor. De asemenea, pe lângă impactul financiar imediat constând în TVA impusă companiilor ca urmare a inspecţiilor fiscale, societăţile în cauză sunt nevoite să regândească întreg modelul de business practicat până în prezent, pentru a evita astfel de costuri în viitor.
Spţe europene, impact în peisajul local al sediilor fixe. Dacă ne uităm la ce se întâmplă în piaţa locală, subiectul sediilor fixe creează un potenţial chiar mai larg de controversă fiscală şi aici amintesc trimiterea în aşteptare în cazul austriac C-931/19 privind închirierea de bunuri imobile sau sesizarea în cazul românesc C-333/20 privind dependenţa unui furnizor farmaceutic de compania afiliată care prestează servicii de marketing, publicitate şi reglementare, în vederea promovării produselor furnizorului şi a creşterii cererii pentru produsele sale.
Este nevoie ca deciziile din cele două sesizări preliminare să ofere claritate cu privire la provocările asociate sediilor fixe şi, în mod ideal, să aducă mai multă coerenţă şi armonizare între statele membre ale UE. Privind întrebările în curs de soluţionare, răspunsurile mult aşteptate vor clarifica, sperăm: cum trebuie interpretată condiţia esenţială – ”suficiente resurse tehnice şi umane”, care este pragul de ”suficienţă” la care trebuie să ne raportăm, mai ales cum cele două criterii (resursa umană versus resursa tehnică) trebuie să fie întotdeauna prezente în aceeaşi măsură; în cazul activităţilor care implică doar o toleranţă pasivă a unui act sau a unei situaţii, aşa cum este cazul închirierii de proprietăţi, în ce măsură este necesară prezenţa resurselor umane la sediul comercial.
De asemenea, ar fi necesar şi să se stabilească în ce măsură dependenţa de o companie afiliată, care oferă servicii de asistenţă pentru comercializarea produselor şi creşterea cererii, poate avea drept rezultat ca aceasta din urmă să acţioneze ca sediu fix pentru un nerezident. În special, în ce măsură controlul asupra unei companii afiliate, datorită majorităţii deţinerii acţiunilor, ar putea fi interpretat prin faptul că nerezidentul dispune de acces imediat şi permanent la resurse umane şi tehnice, astfel încât să se creeze din oficiu un sediu fix.
Puncte de acţiune. Deşi aşteptarea din piaţă este mare, nici chiar ultimele decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în cauzele poloneze C-605/12 (Welmory) şi C-547/18 (Dong Yang Electronics) nu au oferit răspunsuri complete. Într-un moment în care sediile fixe reprezintă o prioritate majoră pe agenda inspecţiilor fiscale, este nevoie bineînţeles de o mai mare claritate, fie din hotărârile CJUE, fie din orientările UE suplimentare sau din notele explicative, pentru a atinge neutralitatea şi securitatea juridică. Între timp, devine esenţial pentru contribuabili să-şi (re)analizeze modelele de business, interacţiunea cu diferiţi parteneri de afaceri (fie afiliaţi sau nu) şi prevederile legislaţiilor specifice de reglementare (care implică acordarea unor licenţe specifice de activitate sau solicită diverse forme de prezenţă juridică), în special în ţări precum România unde autorităţile au adoptat o interpretare mai largă a sediilor fixe în comparaţie cu interpretarea CJUE şi chiar şi-au extins evaluarea în diferite sectoare de afaceri şi scheme comerciale. Cu ajutorul acestor analize amănunţite, companiile vor fi mai pregătite în dezbaterile privind sediile fixe cu autorităţile fiscale.
Cum criteriile de stabilire a sediului fix au făcut subiectul unor îndelungi dezbateri la nivel european şi a numeroase cazuri ale CJUE (încă din anul 1984), au suferit modificări (delimitarea sediului fix activ şi pasiv adusă prin Regulamentul European 282/2011) şi încă ridică probleme serioase pentru afacerile transfrontaliere în diverse ţări (Polonia, Austria, Germania sau România), este previzibil ca definirea lor să nu se oprească aici, nici în plan european, nici în plan local.
