Între nivelul de încredere al liderilor din mediul de afaceri şi evoluţia economiei globale există o corelaţie foarte strânsă, după cum arată raportul PwC Global CEO Survey, lansat la finele lunii ianuarie, la Davos. Dacă această corelaţie se va păstra în 2020, ar trebui să ne aşteptăm la o încetinire a creşterii economice globale la 2,4%. Numărul pesimiştilor a atins în 2020 un record al ultimilor opt ani, iar cuvântul de ordine a devenit ”incertitudine”.
Ce îi pune pe gânduri pe directorii generali ai marilor companii la nivel global? Reglementarea excesivă, conflictele comerciale, deficitul de competenţe ale angajaţilor în noua economie digitală, securitatea cibernetică sau schimbările climatice. În ce măsură se regăsesc aceste preocupări pe agenda publică din România? Aş spune că într-o măsură insuficientă, deşi România este conectată la lumea globalizată în care trăim şi de care nu poate face abstracţie fără a-şi diminua şansele de dezvoltare.
Comparând temele dezbătute în spaţiul nostru public cu cele de la nivel global, ar trebui să fim îngrijoraţi de detaşarea noastră şi de tentaţia de a lăsa lucrurile să meargă pe pilot automat. De la aderarea la NATO şi, apoi, la UE, România nu mai are aceeaşi preocupare faţă de tendinţele la nivel mondial, cu toate că ar fi fost de aşteptat ca integrarea în structurile euro-atlantice să fie o forţă care coagulează interesele locale. Apartenenţa la clubul european şi la alianţa nord-atlantică ne-au dat un confort care, în ultimii ani, a început să devină o slăbiciune. Suntem prea puţin atenţi la evenimente majore care influenţează configuraţia globală şi considerăm că angajamentele semnate sau asumate ne-au asigurat liniştea şi prosperitatea pentru totdeauna. La capitolul securitate, aceste angajamente sunt o garanţie, însă la capitolul economie agenda naţională este determinantă. În realitate, nu e de ajuns să ne ferim de pericole sub ”umbrela” NATO şi a UE, ci ar trebui să lucrăm pentru o strategie de dezvoltare. Pe lângă dimensiunea externă a securităţii este imperativ necesară cea internă pentru că o ţară stabilă se bazează, mai ales, pe o economie care asigură un standard de viaţă decent pentru cetăţeni.
Revenind la corelaţia dintre creştere economică şi percepţia liderilor de afaceri, răspunsurile date de directorii generali din România ar trebui cu atât mai mult să ne pună în gardă. Într-un climat pesimist, ei se remarcă ca fiind printre cei mai pesimişti, 57% anticipând diminuarea ritmului de creştere economică globală, faţă de media globală de 53%. Un motiv în plus ca decidenţii să se uite mai mult către economie şi să dea motive de încredere. Trăim într-o zonă complicată geopolitic, iar globalizarea – cu multiplele ei beneficii - pare că încetineşte, punând frână circulaţiei bunurilor şi persoanelor şi tensionând relaţiile comerciale. În acest peisaj, tehnologia, cu rolul său disruptiv, transformă societatea şi economia în fiecare zi, mărind gradul de incertitudine. Din punct de vedere economic ar fi două direcţii majore: identificarea resurselor de creştere şi răspunsurile/soluţiile faţă de riscurile la adresa economiei.
Dacă admitem că economia are un aport hotărâtor la securitatea naţională, atunci reforme structurale se impun. În primul rând în plan fiscal pentru a nu ne mai regăsi în situaţia de dinainte de criza financiară, când deficitele mari au necesitat finanţări costisitoare şi îndatorare suverană. În continuare, este nevoie de reforme care să repornească administraţia de stat cu un rol determinant în digitalizarea serviciilor publice, politicile demografice, educaţie, energie, mediu şi infrastructură. Aceste reforme ne îndreaptă spre convergenţa economică, reală şi nominală, cu UE şi ne pot aşeza pe poziţii solide în contextul pieţei unice, dar şi în arhitectura globală.
Conform estimărilor Fondului Monetar Internaţional, gradul de convergenţă economică a României, măsurată ca PIB pe cap de locuitor faţă de media UE, va atinge un nivel de 66% în 2023, faţă de un nivel de 60,7% în 2019. Ca estimările să se realizeze, România ar trebui să stimuleze sursele de creştere şi să răspundă adecvat ameninţărilor sau vulnerabilităţilor generate de digitalizare, demografie, educaţie, energie, mediu şi infrastructură. Fără a avea pretenţia unei enumerări complete, o abordare strategică conectată cu trendurile globale ar trebui, în opinia mea, să vizeze în principal, aceste domenii.
Digitalizarea serviciilor publice
În urmă cu şase ani, Ministerul Comunicaţiilor estima că implementarea completă a strategiei digitale putea duce până în 2020 la o creştere a PIB de 13%, a locurilor de muncă cu 11% şi la reducerea costurilor administraţiei cu 12%. De asemenea, studiul PwC privind implementarea guvernanţei digitale arăta că digitalizarea contribuie la creşterea productivităţii muncii care, în România, este cu peste 50% mai mică decât în ţările care se situează pe primele locuri în lume din punct de vedere al digitalizării. Studiul a identificat principalele bariere în calea implementării guvernării digitale în România, precum lipsa competenţelor digitale de bază care să permită utilizarea tehnologiilor avansate atât de către cetăţeni, cât şi de către angajaţii structurilor publice; lipsa unei legislaţii aliniate cadrului european care să asigure flexibilitate în implementarea iniţiativelor în domeniul digital sau costul relativ mare al certificatelor pentru semnătură electronică. În acelaşi timp, România are o forţă de muncă performantă în IT care ar putea contribui la efortul de digitalizare, precum şi o infrastructură digitală performantă la nivel european. Cu toate acestea există probleme în acest domeniu care au nevoie de un răspuns rapid pentru că digitalizarea este o componentă esenţială a economiei, fiind un liant al activităţii companiilor şi instituţiilor statului. Schimbările la nivel global datorate noilor tehnologii au un ritm alert, iar România are nevoie să recupereze la acest capitol, fără de care dezvoltare a devenit imposibilă.
Politicile demografice
Din cauza migraţiei şi a scăderii natalităţii, populaţia României s-a redus în fiecare din ultimii 30 de ani. Acest lucru a creat treptat un deficit al forţei de muncă. Situaţia demografică a ajuns o ameninţare pentru economie şi chiar pentru viitorul ţării. Pe termen mediu, o soluţie pentru a compensa lipsa forţei de muncă locale este aducerea de lucrători din ţări non UE. Pe termen lung, însă, sunt necesare politici demografice care să stimuleze natalitatea şi să limiteze migraţia. Mă refer atât la stimulente financiare al căror efect a fost observat în ultimii ani cât, mai ales, la un model integrat de beneficii pentru părinţi (de exemplu, un program naţional de creşe şi educaţie preşcolară) care să ofere infrastructura educaţională şi alte servicii care să permită revenirea pe piaţa muncii a părinţilor ca urmare a reducerii perioadei necesare pentru creşterea copilului.
Educaţia
În strânsă legătură cu deficitul forţei de muncă se află educaţia. Profesiile se transformă şi, odată cu ele, competenţele necesare pe piaţa muncii. Educaţia are un rol esential. Previziunile PwC din studiul Workforce Disruption Index arată că, până în 2029, peste 600.000 de locuri de muncă din România vor fi afectate de tehnologie: 275.000 ar urma să dispară, în special din producţie, agricultură şi utilităţi, iar 325.000 să fie create, mai ales în sănătate, educaţie şi alte servicii. Condiţia pentru a apărea noi locuri de muncă va fi ca angajaţii să dobândească noi competenţe digitale sau să le îmbunătăţească pe cele existente. De aceea este nevoie de programe educaţionale şi de formare profesională având în vedere că la nivelul populaţiei generale competenţele digitale sunt sub media europeană.
Pe termen mediu, pntru a continua să aibă o creştere medie de 3,5% pe an, România are nevoie de încă un milion de angajaţi, până în 2022, conform estimărilor PwC. Însă pregătirea şi formarea profesională a viitorilor angajaţi depind de sistemul de educaţie.
Concluzionând, dezvoltarea economică s-a bazat pe avantajul competitiv al forţei de muncă ieftină şi calificată. În contextul problemelor demografice şi ale sistemului educaţional, dar şi al transformării economiei şi al convergenţei cu UE, acesta atu dispare, ceea ce este firesc dacă ne dorim dezvoltarea. În continuare, modelul de creştere economică ar trebui să fie fundamentat pe un mix de politici specific ţărilor dezvoltate: forţă de muncă înalt calificată, infrastructură de calitate bună, predictibilitate şi stabilitate legislativă, cadru legal stimulativ pentru investiţii.
Energia
Datorită poziţiei geografice şi a potenţialului resurselor naturale, România poate juca un rol important în regiune atât prin valorificarea resurselor proprii, cât şi printr-un rol activ în redistribuirea resurselor energetice transportate din zona Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi Mediteranei de Est pe piaţa europeană. Dacă proiectele în domeniul energiei nu vor alinia interesele tuturor părţilor, întrebarea nu va mai fi când vor demara, ci dacă acest lucru se va mai întâmpla pentru că ar putea fi prea târziu, având în vedere că Green Deal aduce restricţii pentru acest sector.
Mediul
Green Deal vine cu o serie de oportunităţi şi de restricţii. România nu are opţiunea de a nu aplica cerinţele, întrebarea nefiind dacă va exista un impact pentru economie din acest punct de vedere, ci când va avea loc şi cum poate fi .
Infrastructura este vitală în acest mix. Atât infrastructura de transport, cât şi cea educaţională sau de sănătate sunt precare şi au ajuns o ameninţare la adresa perspectivei de creştere a economiei. Un punct pozitiv este infrastructura digitală unde România performează pe plan european şi poate fi un avantaj în procesul de digitalizare. Totuşi, pe lângă aceste proiecte importante, România ar trebui să aibă în vedere proiecte de anvergură, strategice din perspectiva economică şi de securitate naţională, cum sunt proiectul Danube Black Sea Gateway Region care îşi propune să sprijine regiunea Dunăre-Marea Neagră pentru a deveni o poartă atractivă pentru transportul maritim, inclusiv pe căile navigabile interioare.
Fiecare dintre capitolele enumerate prezintă vulnerabilităţi, dar şi oportunităţi. Va depinde de calitatea politicilor publice şi de abordarea lor integrată pentru a amplifica potenţialul lor pozitiv şi pentru a-l dimnua pe cel negativ. Este vorba de un proces de durată care necesită reforme structurale şi proiecte pe termen lung cu un consens politic şi social privind rolul economiei.
