Istoria moderna este neechivoca: economia de piata este o economie a abundentei. Singurele crize pe care le cunoaste sunt cele in care oferta o ia prea mult inaintea cererii - iar teoria economica, in intregul sau, discuta cum se pot evita aceste crize sau macar cum pot fi reduse efectele lor. Iata insa ca tara noastra pare sa devina exceptia de la regula. La aproape doua decenii de la prabusirea economiei de comanda si la cativa ani buni de cand UE ne-a gratulat cu aprecierea ca am avea o economie de piata functionala, oferta agregata gafaie alergand in urma cererii, pe care nu izbuteste nicicum sa o ajunga. O fi bine, o fi rau?
Surprinzator de multe lucruri par sa arate ca este mai degraba bine. Astfel, cererea solvabila stimuleaza cresterea economica si permite reducerea decalajelor fata de media europeana; sunt atrase mai multe investitii, care adulmeca profitul ce poate fi obtinut, dar care totodata sunt exact motorul care grabeste cresterea ofertei agregate interne; perioada deja indelungata de crestere sustinuta a PIB alimenteaza anticiparile optimiste cu privire la continuarea, daca nu chiar accelerarea tendintelor pozitive, iar creditul si salariile furnizeaza resursele pentru mentinerea ritmului ametitor de crestere a cererii agregate.
Oare nu cumva chiar acest mecanism raspunde obiectivelor pe termen lung privind dezvoltarea? Raspunsul este negativ. Intai, pentru ca surplusul masiv de cerere, in multiple domenii, face ca alocarea resurselor sa ramana oarecum intamplatoare, intrucat profiturile sunt mari oricum, datorita cererii ridicate. Ca urmare, investitorii mai indrazneti si mai iuti de picior isi asigura pozitia dominanta, in dauna celor cu adevarat eficienti, care fructifica optim factorii de productie.
Apoi, pentru ca accelerarea inflatiei este o amenintare - insidioasa, dar nu mai putin reala - pentru durabilitatea cresterii economice, asa cum este permanent si pentru calitatea acesteia. Bruiajul indus de inflatie altereaza semnalul preturilor si distorsioneaza alocarea resurselor. Pentru a nu mai vorbi de faptul ca, ajunsa in pragul nivelului exprimat cu doua cifre, inflatia poate oricand sa se autoalimenteze si sa ne impinga spre o spirala preturi - salarii de care se parea ca am scapat.
In al treilea rand, pentru ca rigiditatile din sistemul economic romanesc - in principal cele de pe piata muncii, dar nu numai - fac dificila si costisitoare reactia de ajustare, in momentul in care se vor schimba conditiile pietei. Toate mecanismele sunt reglate pentru o crestere rapida; in mod special bugetul statului reuseste sa pastreze deficitul la un nivel acceptabil conform standardelor Uniunii Europene doar pentru ca veniturile bugetare cresc vertiginos, o data cu PIB nominal. Dar cum va reactiona economia cand acest trend va fi, in cele din urma, intrerupt? Cum se va echilibra bugetul cand, in locul unei cresteri a veniturilor cu peste 42% (cat s-a inregistrat in primele 5 luni din 2008) se va ajunge la o stagnare? Sau ne imaginam cumva ca acest lucru nu se va intampla vreodata?
In sfarsit - iar pentru viitorul previzibil acesta pare sa fie riscul cel mai mare - pedala de acceleratie a fost apasata intr-atat, incat acoperirea cererii interne se face intr-o masura inacceptabil de inalta din import net de bunuri si servicii. In conditiile in care cresterea economica depaseste 8%, iar deficitul de cont curent se invarteste in jurul valorii de 14% din PIB, este clar ca majorarea cererii demult nu mai stimuleaza productia interna, ci importul.
In aceste imprejurari, nu numai ca avem o crestere fragila, dar ea este si foarte costisitoare. Sa luam spre ilustrare costul imprumuturilor suportat de cetateanul roman; chiar la creditele in euro, costul total urca usurel peste 15% - cauza fiind, inca o data, raportul intre cererea si oferta de pe piata creditului. Cu alte cuvinte, azi platim devansarea consumului mai mult decat face si ne asiguram totodata ca maine eventualele venituri suplimentare vor fi inghitite de plata dobanzilor. Ce se va intampla insa daca pana la urma veniturile nu cresc?
Acestea sunt imprejurarile in care guvernul a capitulat in fata cererilor sindicale, acceptand nu numai tot ce i s-a cerut pentru 2008, dar promitand in plus indexari ale salariului minim pana in 2014! Bineinteles, textul acordului nu face in vreun fel vorbire despre legatura dintre salarii si evolutia productiei si a productivitatii muncii sau despre coeficientii de corelare dintre salariul minim si salariile pentru incadrarea pe diverse functiuni, batuti in cuie in contractul colectiv de munca la nivel national (ceea ce, in treacat fie spus, face iluzorie reducerea decalajului dintre salariul minim si cel mediu - adica deschide de pe acum calea pentru noi si noi cereri salariale).
Cu promisiunea ca salariul minim va fi din ianuarie 2009 cu 20% mai mare decat era in ianuarie 2008, guvernul si sindicatele au asezat cererea agregata si anticiparile privind cresterea viitoare a veniturilor la un nivel care adanceste sever dezechilibrele din prezent. Sa nu pierdem din vedere ca pornim de la o rata a inflatiei de aproape 9% si un deficit extern de 14% din PIB. Cum acordul nu sufla o vorba despre masuri de crestere a productivitatii muncii care sa conditioneze si sa sustina evolutia promisa a salariilor, vorbele frumos mestesugite ale acordului se pot traduce, pentru muritorul de rand, astfel: vom ramane cu o economie de piata de penurie, in care cercul cererii excedentare se va inchide prin inflatie si deprecierea leului; salariile mai mari in termeni nominali nu vor aduce mai multa, ci mai putina bunastare; pe termen mai lung, cresterea economica nu va fi accelerata, ci franata de politica stimularii fara masura a cererii.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara la BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
