De curand, un cunoscut lider sindical acuza conducerea abia deschisei fabrici Nokia de la Cluj de intentia de a-i transforma pe salariati in sclavi. Daca trecem peste retorica mai potrivita in secolul al XIX-lea decat in vremea noastra, problema pusa in discutie este cat se poate de importanta si de actuala. Societatea romaneasca trebuie sa se dezmeticeasca si sa isi puna cu foarte multa seriozitate o problema de optiune fundamentala: incotro vrem sa ne indreptam?
Una din cai este cea urmata, aproape fara intrerupere, din 1990 incoace: pasi mici, uneori laterali sau chiar inapoi; fara a brusca "traditiile", pastrand impresia de confort, de efort minim, iluzia ca se poate sa faci omleta fara sa spargi oul. A fost calea care a castigat zdrobitor alegerile din 1990 si chiar si din 1992. Dupa aceea, dinamica reformei a fost mai degraba impusa din afara decat generata din interior. Ca urmare, directia fundamentala a ramas corecta, astfel incat am ajuns in cele din urma in Uniunea Europeana, dar am fost si am ramas in coada plutonului.
Aceasta cale doar pare a fi mai putin costisitoare in plan social. In realitate, ea a dus la risipa de resurse, la timp pierdut, la oportunitati ratate. Obsesia protectiei sociale la locul de munca a marit costul reformei si a intarziat obtinerea rezultatelor favorabile; ca urmare, protectia sociala a fost in realitate cu mult mai putin acoperitoare decat daca s-ar fi luat masuri mai dure, poate, dar care ar fi adus in timp resurse suplimentare, care sa permita cu adevarat mai multa protectie sociala.
Timpul nu poate fi adus inapoi. Nu putem relua anii irositi. Dar acum avem si o alta cale pentru viitor. Este calea promovarii performantei, calea stimularii initiativei, calea fructificarii oportunitatilor cu un minim de bariere birocratice. Este calea dereglementarii pietei muncii, piata sufocata in prezent atat de rigiditatea regulilor, cat si de marimea contributiilor sociale.
Cred ca la inceputul anilor '90 aceasta cale nu era posibila nu atat datorita liderilor politici pe care i-am avut, ci pentru ca societatea nu era pregatita pentru un salt rapid si si-a ales lideri in consecinta. Lucrurile insa s-au schimbat, oamenii s-au schimbat. Mai bine de doua milioane de romani muncesc in afara tarii - echivalentul a peste 20% din forta de munca si aproape jumatate din numarul salariatilor din tara. Toti acestia au ales sa aiba mai putina protectie sociala, dar un castig mai bun. Nu putine sunt cazurile in care protectia sociala a fost abandonata in intregime de emigranti, preocupati exclusiv de castigul imediat si, in fapt, lipsiti de o autentica alegere. Nici aceasta nu este o solutie viabila (costul social este doar escamotat, el nu dispare), dar de aici se poate vedea care sunt cu adevarat aspiratiile oamenilor. Iar aceste aspiratii intra in conflict ireductibil cu organizarea de azi a societatii romanesti - o organizare ce declara ca urmareste minimizarea costului social, dar in cele din urma nu minimizeaza decat performanta economica.
Am incredintarea ca a sosit vremea ca societatea civila si clasa politica sa ia in considerare si calea alternativa la cea urmata de aproape doua decenii. Este de fapt calea urmata de tarile care au avut succes in modernizarea economiei, in cresterea performantei si, pe aceasta baza, a nivelului de trai. Acum, dupa intrarea in Uniunea Europeana, aceasta cale ar beneficia atat de suportul oferit de fondurile comunitare imense ce vor fi indreptate catre tara noastra in anii urmatori, cat si de tot mai multe investitii private, care ar fi atrase de conditii mai avantajoase.
Cel mai bun precedent a fost oferit in acest sens de Republica Irlanda. Cand a intrat in Uniunea Europeana, in 1973, tara era de departe pe ultimul loc dupa performanta economica; azi este una dintre cele mai bogate tari ale lumii, iar Economist Intelligence Unit o claseaza pe primul loc in lume dupa indicele calitatii vietii. Acest progres uimitor a fost posibil prin doua directii de actiune, urmarite consecvent de-a lungul mai multor decenii: liberalizare economica si educatie. Prima directie a dus la atragerea de investitii straine tot mai importante, iar a doua a asigurat durabilitatea procesului.
Nu este aici locul unei dezbateri in adancime a trasaturilor reformei aplicate de irlandezi. A venit insa vremea sa alegem: pastram sistemul actual sau il schimbam? Ramanem in coada Europei sau luptam pentru progres rapid? Ramanem la obiectivul de a apara cu dintii actualele locuri de munca, oricat de ineficiente, sau ne propunem sa avem tot mai multe locuri de munca, din ce in ce mai bine platite, intr-o economie dinamica si prospera? Ii lasam unde sunt pe romanii care muncesc in strainatate, care traiesc nu de putine ori in conditii foarte grele, sau facem ceea ce ar trebui pentru ca acestia sa revina acasa?
Raspunsul la aceste intrebari ar trebui sa fie evident. Iata insa ca nici nu apuca un investitor sa urmareasca o performanta mai buna in productie, inclusiv prin flexibilizarea contractului de munca, si liderii sindicali sar ca arsi. Iar legea romana de acum este de partea lor si impotriva celor care sunt gata sa munceasca mai mult, sa respecte mai riguros disciplina muncii, dar sa fie si platiti pe masura.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
