Asadar, economia creste cu 6-7 procente pe an, pe seama unui deficit extern ce a trecut de 10% din PIB. Acesta din urma se amplifica de la un an la altul, in timp ce economia nu reuseste mai mult de o rata a cresterii de 7%, sub povara unor rigiditati - in special pe piata muncii - de care clasa noastra politica nu pare nici macar sa doreasca sa se atinga. Totusi, cresterea deficitului extern a dus la temperarea inflatiei, care, la randul ei, preseaza pentru restructurarea economiei.
Aici se cam termina vestile bune. Intre cele rele, cu care sa incep? Poate cu aceea ca este probabil ca impactul asupra balantei de plati al aprecierii de pana acum a leului sa continue, chiar daca moneda ramane pe loc de acum inainte. Asadar, ne putem astepta la cresterea importurilor si plafonarea exporturilor chiar cu politici neschimbate, ceea ce ar putea afecta in cele din urma si cresterea reala a PIB. Dar vom avea macar politici neschimbate? Vestea si mai rea este ca politicile autoritatilor au dat cam tot ce puteau si la orizont se contureaza relaxari, unele de amploare, care nu prevestesc nimic bun.
Rolul de gardian al dezinflatiei il joaca, de un bun numar de ani, politica monetara - ceea ce este firesc, la urma urmei. Atata doar ca aceasta este plasata in momentul de fata la un nivel al restrictivitatii cu totul iesit din comun: rata dobanzii de politica monetara, de 7% in prezent, este cu 3,2 puncte procentuale peste inflatia din ultimele 12 luni; cu un an in urma, nivelul de 8,75% al dobanzii de politica monetara era cu numai 1,7 puncte procentuale peste acelasi indice al inflatiei. Dupa calculele mele, aprecierea leului din primele cinci luni din acest an a redus cu peste o treime cresterea pe care ar fi avut-o masa monetara in sens larg (M3) cu un curs stabil in acest interval. Sa nu ne mai referim la ratele rezervelor minime obligatorii - cu totul neobisnuite pentru o tara din UE - ce comporta riscul perpetuarii unui nivel scazut al intermedierii financiare.
Este limpede ca marja de manevra a BNR este practic inexistenta: daca ar mai ridica dobanzile ar mari influxul de valuta; daca le scade in termeni reali sau daca reduce rezervele minime obligatorii, risca sa stimuleze cererea agregata, cu efectele cunoscute asupra deficitului balantei de plati. O interventie pentru deprecierea cursului in scopul limitarii deficitului extern ar fi nu numai costisitoare, dar nu ar ajuta decat la a invita la noi influxuri de valuta si ar afecta concomitent dezinflatia.
Ar ramane ca politicile fiscala si de venituri sa tempereze cererea agregata. Prima veste proasta este ca deficitul extern din prezent s-a realizat in conditiile excedentului bugetului consolidat al statului din primele 5 luni ale anului! Deci, deficitul programat pentru 2007 va presa asupra cererii agregate doar in a doua jumatate a anului. Pentru a se incadra in nivelul aprobat, inseamna ca deficitul public va atinge in acest interval nu mai putin de 5,7% anualizat. Cu tot atat va majora sectorul public cererea agregata in semestrul in curs.
Vestea si mai proasta este ca bugetul pe anul viitor va porni cu povara unor cheltuieli suplimentare, care dau multe procente din PIB, nici nu indraznesc sa le adun pe toate. Deocamdata, ministrul finantelor se complace in a aduna resursele bugetare de la anul cam asa cum socotea Pristanda steagurile. Ma tem insa ca mai in toamna nu va exista niciun conu' Fanica sa ii spuna sa lase steagurile. El va trebui sa gaseasca resurse pentru a bugeta toate promisiunile: si pensiile, si invatamantul, si autostrazile, si celelalte proiecte cu finantare europeana, cofinantate de la buget. Iar aceasta enumerare nici nu deschide macar lista unor noi masuri cu caracter social pe care le coc liderii PSD, dupa victoria zdrobitoare pe care au obtinut-o in legiferarea majorarii pensiilor.
Dar politica de venituri? Sectorul privat se confrunta cu cereri mari de cresteri salariale, stimulate de numarul mic al celor fara loc de munca si de riscul ca numarul celor ce pleaca in strainatate sa creasca. Majorarea salariilor in dauna profitului inrautateste potential raportul dintre consum si investitii, dar pe termen scurt o asemenea evolutie, daca are loc, nu atrage cresterea semnificativa a cererii agregate.
Lucrurile stau mult mai rau in sectorul public. Salariile sunt oricum ramase in urma in zona serviciilor publice, iar in regiile autonome constrangerile bugetare nu au jucat oricum niciun rol in negocierea salariilor. Acceptand majorarea cu 43% a pensiilor, guvernul a deschis o cutie a Pandorei din care nu stiu cam ce speranta ar putea sa iasa.
Sa adunam: chiar cu politici neschimbate, deficitul extern este in crestere, de la un nivel deja amenintator; politica monetara este la un varf al restrictivitatii, de o buna perioada de timp; politica fiscala a intrat solid in logica electorala, iar guvernul este complet orbit de obiective ce n-au nimic cu ratiunea economica elementara; politica de venituri in sectorul public are putine sanse de a nu deraia anul viitor.
Nu sunt adeptul scenariilor catastrofice. Nu imi place insa ceea ce vad si ma tem ca guvernul nici macar nu realizeaza cat de aproape de marginea prapastiei se pregateste sa duca economia.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC si Raiffeisen Bank, si fost director de politica monetara al BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
